Sebastian

Capitolul 7

Cu o durere imensă de cap, deschid ochii.

Nimic din jurul meu nu îmi e cunoscut. Tavanul și pereții din jurul meu sunt de un galben deschis, mobila e neagră, iar canapeaua pe care sunt întins este tot neagră. Unde mama dracului mă aflu?

-Bună dimineața, Somnorilă.

Privesc spre fata care vorbește și înghit în sec. Makani stă în fața mea cu mâinile încrucișate la piept, îmbrăcată într-un tricou gri mulat - prea mulat - și niște pantaloni albi, criminali de scurți.

-Știu că am picioare frumoase, Bas, dar ochii sunt mai sus.

Privirea îmi fuge spre fața ei, observând că îmi zâmbește.

-Scuze, spun stânjenit.

-Cum te simți? mă întreabă.

Apreciez că nu a continuat conversația despre holbatul meu.

-Groaznic, îi răspund, strâmbându-mă.

Se așează lângă mine, iar inima mea o ia razna.

-Te doare capul?

-Foarte tare, spun bosumflat.

Mă comport ca un copil mic, dar cu fata asta lângă mine, sigur nu gândesc ca unul. Doamne, ar trebui să poarte haine mulate mai des.

-Mă duc să văd dacă am ceva de cap, spune și se ridică, ieșind din cameră.

Inspir adânc. Ce spunea mama? Primul lucrul la care te uiți la o femeie sunt ochii? Mda, păi, mamă, am făcut asta în avion. Îmi permit să mă uit și mai jos, acum. Doamne, parcă aș fi un pervers din metrou.

Clatin din cap, încercând să alung gândurile despre corpul lui Makani din minte.

Îmi masez tâmplele, ceea ce descopăr că e o greșeală.

Nu sunt mare băutor, așa că, atunci când beau, mă dor toate. Capul îmi zvâcnește la cel mai mic sunet, stomacul îmi e în gât, iar membrele îmi sunt inutile. Mă simt de parcă m-a lovit o mașină.

-Uite, spune Makani și îmi întinde o pastilă albă și un pahar cu apă.

Înghit pastila și pun paharul pe măsuța de cafea din fața mea.

-Te-aș sfătui să te lași de alcool, spune bruneta cu un zâmbet mic.

De-ar ști ea că alcoolul e cea mai mică problemă a mea.

-Cea mai bună idee, spun și oftez.

-L-am sunat pe Fred și i-am spus că nu te simți bine, spune când vede că mă uit prin apelurile nepreluate.

-Nu trebuia. M-am îmbătat ca ultimul idiot când ar fi trebuit să mă pregătesc de lucru.

-Bas, ai vreo idee la ce oră te-am scos din bar?

-Nu, spun stânjenit.

Nu mi-a mai fost în viața mea atât de rușine.

-Era abia ora cinci. De cât timp erai acolo? mă întreabă îngrijorată.

Doamne Dumnezeule, ce am ajuns? Mă droghez, beau în timpul zilei ca ultimul bețiv, lipsesc de la prima zi de muncă, mint despre viața Elenei. Nici nu mă mir că nu mai pot dormi noaptea.

Cum naiba am ajuns de la copilul speriat de bătăușii din cămin la... la asta? Cum aș putea să dau ochii cu Katia după ce am mințit-o atâta timp despre moartea Elenei?

-Hei, ești bine?

Makani se apropie de mine și mă înconjoară cu brațele.

Îmi sprijin fața udă de lacrimi în palme. Nu spun nimic, doar stau acolo cu brațele lui Mak în jurul meu în timp ce las lacrimile să îmi inunde ochii.

-Nu știu ce e cu tine, dar îți promit că totul va fi bine.

Apreciez cuvintele care îi ies pe gură, dar nu știu cum ar putea fi totul bine. Cu trecerea timpului, sunt sigur că voi putea dormi din nou fără să mă trezesc îngrozit, sunt sigur că fiecare zi va face durerea mai suportabilă. Dar nu știu cum îi voi putea spune Katiei că am ascuns moartea Elenei de ea. Nu știu cum aș putea să îi spun că am îngropat-o pe surioara noastră mai mică și singurii care au fost de față eram eu și Charlie.

-Ba n-o să fie, spun lipsit de speranță.

Mama e moartă, bărbatul care ar fi trebuit să ne fie părinte e mort, Katia e la mii de mile distanță, Elena e cu mama, iar eu sunt demn de milă. Mă droghez ca să pot dormi, îl mint pe Charlie despre asta, beau ca să nu mă droghez. Mama ar fi atât de dezamăgită de mine.

-Îți promit eu.

-Cum îmi poți promite așa ceva?

Nu e niciun fel de sarcasm în întrebarea mea. Doar curiozitate. Vreau să știu cum poate sa fie atât de optimistă, atât de... luminoasă. Fata asta emite o lumină și o căldură nemaivăzută. Cu tot negativismul acumulat în inima mea, cu toată durerea, mă face să mă simt mai bine. Nu îndeajuns, dar pot simți speranța licărind slab în suflet.

-Pentru că eu mă țin întotdeauna de promisiuni, îmi spune și îmi zâmbește slab.

Pentru că eu mă țin întotdeauna de promisiuni.

E o propoziție simplă, dar atât de plină de speranță. Plină de speranța lui Makani că eu, un străin, voi fi mai bine. Că voi trece peste orice mi-a furat fericirea și voi fi bine.