Sebastian

Capitolul 23

Dau agitat din picior, privind în toate părțile. E cea mai pustie stradă din câte am văzut. Nicio persoană nu e aici. A ales locația perfectă pentru a distruge pe cineva; locația perfectă pentru a-i întrerupe firul vieții.

-Ar fi trebuit să fiu acolo.

-În niciun caz, Tia. Mikaela nu te-ar răni, dar accidente se întâmplă mereu.

Eu și Alessio pufnim la auzul cuvintelor lui Charlie. Normal că el vrea să creadă că sora lui nu ne va răni, dar eu știu că oamenii se schimbă, indiferent de ce vrem noi să credem, indiferent de câtă încredere avem în ei. Exact asta s-a întâmplat cu Elena. Obișnuia să fie o fată fericită, o fată care nu s-ar fi gândit vreodată să își ia viața, dar uite unde am ajuns.

Nu știu care e motivul lui Alessio pentru a nu avea încredere în verișoara lui, dar măcar nu sunt singurul.

-Dar a spus că vrea să fiu acolo.

-Nici să nu îți treacă prin cap, Kat. Rămâi la Seb până ne întoarcem.

Îl privesc pe Alessio fără să îmi pot opri zâmbetul. Încheieturile degetelor s-au albit de la felul în care strânge volanul. Și-a dat seama că surorii mele i-a trecut prin cap ideea de a veni aici. Nu îl cunosc atât de bine, dar îmi pot da seama că va întoarce nenorocita asta de mașină și va merge la Kati, dacă e nevoie.

Telefonul meu vibrează pe bordul mașinii, inima mea luând-o la goană. Dacă se răzgândește? Dacă vrea să o rănească pe Mak?

-E mesajul de confirmare. A ajuns.

Imediat ce Alessio termină de vorbit, o mașină neagră parchează în fața noastră.

-Stai aici.

Îl privesc urât pe Charlie când mă împiedică din a ieși din mașină. Vreau să merg la Mak. Vreau să văd cu ochii mei că e bine. Vreau să o strâng în brațe și să nu îi mai dau drumul.

Privesc prin parbriz cele două siluete care coboară din mașină.

-Sunt prea înalți.

-Ce?

Nu răspund. Makani nu e una dintre cele două persoane care sunt afară. Makani e mai scundă chiar și decât Katia, iar cei de afară sunt mai înalți. I-am  admirat corpul de prea multe ori ca să fiu păcălit de întuneric. Știu fiecare centimetru din corpul ei, știu unde se află fiecare aluniță, fiecare pistrui care se odihnește pe pielea ei cafenie.

Știu cum îmi reacționează inima când ea e prin preajmă.

Alessio pornește farurile, noi reușind să vedem cine este în fața noastră.

Recunosc vag trăsăturile Mikaelei. Nu țin minte ce culoare avea părul ei ultima dată când am văzut-o, dar acum e o nuanță ciudată de mov. E îmbrăcată complet în negru, ceea ce îi scoate în evidență tenul de porțelan. Îi face un semn celui care a ieșit din mașină odată cu ea, iar acesta se îndreaptă spre portbagajul mașinii. Nu mă interesează fața lacheului Mikaelei, doar ce urmează să facă.

Inima îmi cade în tălpi când văd că vine lângă Mikaela cu un trup aruncat peste umărul său. Mă ia amețeala când realizez că a vârât-o pe Mak în portbagaj ca pe un cadavru de care ar vrea să se descotorosească. Gândul care mă face să tremur este acela că poate, pentru ei, asta și este. Un cadavru pe care îl folosesc în jocul lor nebunesc de a-i atrage pe Charlie și Katia, pentru că asta fac ei. Se omoară unii pe alții, omoară oameni dragi doar pentru răzbunare sau putere. Nu sunt eu expert în lumea traficanților de droguri și, acum că am un motiv să zâmbesc, nu vreau să mai am de-a face cu drogurile. Nu mai vreau să folosesc scuza că nu pot dormi sau că mi se rupe inima în zeci de bucăți din cauza vinovăției doar pentru că sistemul meu cere otrava care l-a corupt pentru atâta timp. Vreau să îmi revin; să mă vindec.

Străinul o așează pe Mak pe trotuarul udat de ploaia de mai devreme. Nu mai aștept aprobarea lui Charlie și ies din mașină. Alerg scurta distanță dintre mine și Mak, și cad în genunchi lângă ea, trăgând-o în brațele mele. Trupul îi tremură în îmbrățișarea mea, iar suspinele nu se opresc. Mă doare inima să o văd așa.  Aș vrea să o iau de pe jos și să plecăm, să îi lăsăm pe nebunii ăștia în treaba lor, dar știu că asta nu e posibil. Speranța că asta s-ar putea întâmpla este năruită de arma pe care tipul o ține strâns în mână.

-Relaxează-te, e bine. Singura ei problemă a fost că plângea prea mult, de asta am închis-o în portbagaj. 

Mârâi spre cea din fața mea, enervat până peste cap de cuvintele care i-au ieșit pe gură.

-Mikaela, aud, în sfârșit, vocea lui Charlie.

Nu am băgat de seamă că au ieși și ei din mașină.

-Unde e Katia? întreabă cu o falsă dezamăgire. 

Sunt destul de sigur că se aștepta la absența Katiei. Dacă știa că ei au ajuns fără să o contactez eu, înseamnă că știe și de sarcina surorii mele. Ceva îmi spune că știa foarte bine că ea nu va apărea.

-Știm amândouă că nu pe ea o vrei cu adevărat.

E prima oară când Francesca scoate vreun cuvânt în seara asta. O ridic pe Mak de pe asfalt, aceasta cuibărindu-se în brațele mele. Încă tremură, dar nu știu dacă de frig sau de frică. În drumul meu spre mașină rămân cu ochii pe cel care mânuiește arma, dar rămân cu atenția asupra Francescăi. Ce vrea să spună? De ce ar fi ea ținta Mikaelei?

-De ce ești atât de sigură?

-Pentru că eu l-am omorât pe Marco, nu Katia.

Mă opresc brusc. Katia avea dreptate. Mikaela e după răzbunare. Vrea să îl răzbune pe omul care i-a abuzat frații, omul care, din câte am înțeles, l-a omorât pe Darren, omul care aproape a omorât-o și pe Katia.

Vrea să îl răzbune pe omul care a împins-o pe Elena spre moarte. 

-Ai spus că o vrei pe Katia doar pentru că știai că altfel fratele tău nu m-ar fi lăsat să vin, vorbește Francesca din nou. E atât de sigură pe sine, atât de gata de o înfruntare. Nu vreau să o spun, dar pare gata să înfrunte moartea și să accepte dacă pierde.

Poate cea pe care o văd e Francesca, dar cea care vorbește sigur nu e ea. Francesca nu ar veni aici dacă ar ști aceste lucruri. Francesca s-ar gândi constant la Xander și la faptul că, de ar fi ca ea să moară, el ar rămâne doar cu amintiri vagi și întrebări fără răspuns.

Îl privesc pe Charlie și ceva din privirea lui îmi spune că am dreptate. Nu cred că l-am văzut vreodată speriat, dar acum văd. Văd teama cu care o privește pe Francesca. O teamă pe care o am simțit-o și eu până să o am pe Mak în brațele mele. 

Îi e teamă că, în seara asta, s-ar putea întoarce la Xander singur. 

-Seb.

Alessio îmi deschide portiera ca să o pot așeza pe Makani pe bancheta din spate. Privirea lui, ca și a mea, este pe bărbatul care ne privește pe toți ca pe o pradă, jucării de ronțăit. Dau să închid portiera ca să pot respira ușurat, știind că ea e în siguranță, dar mâna ei mică se agață de hanoracul meu, iar ochii ei albaștri mă privesc atât de speriați. Privindu-i silueta atât de mică și firavă mă face să realizez.

Trebuie să îi dau drumul.