Sebastian

Capitolul 20

-Bună treabă.

Fred îmi aruncă o doză de suc. Răsuflu ușurat când prind doza, în loc să zboare în parbrizul mașinii. Abia am terminat-o.

-Crede-mă, aveam nevoie de o distragere.

Fred aprobă tăcut, gândindu-se, probabil, că e vorba doar de sevrajul care se poate manifesta în orice secundă, dar nu e doar asta.

Makani e foarte stresată cu un proiect pentru cursurile de medicină, ceea ce mă stresează și pe mine. Este una dintre acele persoane care se concentrează mai bine pe timpul nopții, ceea ce înseamnă că imediat ce vine de la cursuri se culcă. Sunt destul de sigur că nu e prea sănătos, dar mi-a spus să nu mă bag și asta am făcut.

Coșmarurile tot nu vor să îmi dea pace și, cu Makani ocupată, nu mai e nimeni care să mă trezească și să îmi șoptească cuvinte liniștitoare. S-a oferit de multe ori să stea lângă mine în timp ce lucrează la proiect, dar am refuzat. Nu am de gând să îmi las traumele să intervină în studiul ei.

Gândul îmi e constant la Katia și la sarcina ei. O cunosc și știu că mereu găsește un motiv să fie stresată, ceea ce, din puținele mele cunoștințe, nu e bine nici pentru ea, nici pentru copil. În ultimele trei luni am vorbit, cel puțin, o dată pe săptămână și, de fiecare dată, îmi trimite poze cu ea în oglindă. E ciudat să o văd pe sora mea așa. Singurul mod în care mi-o pot imagina este sub identitatea Fetei Roșii, în niciun caz, mu mi-am imaginat-o ca mamă.

Și, ceea ce mă stresează cel mai mult, e sentimentul că sunt urmărit. De când am fost în parc cu Rain nu am putut scăpa de sentimentul ăsta. Chiar și acum, simt o pereche de ochi care mă ard în ceafă, dar de fiecare dată când privesc în jur nu e nimeni. Sau, cel puțin, nu observ eu pe nimeni.

Charlie și Francesca au stat a mine vreo trei săptămâni să se asigure că sunt bine. La despărțire, Xander a început să plângă, ridicându-și brațele mici spre mine. Deși, evident, m-a durut să îl văd pe micuț așa, aș minți dacă aș spune că nu m-am umflat în pene în fața lui taică-său.

-Despre ce e proiectul lui Kani?

Ridic din umeri. Am încercat să mă interesez de ceea ce face, dar când a început să îmi explice mă uitam la ea ca un nebun.

-Nu ți-aș putea spune, nici dacă aș vrea. Când mi-a explicat cred că a trecut pe altă limbă, spun obosit.

Gândul mi se duce la relația dintre Mak și Fred. Și, mai exact, la ceea ce cunoaște doar Makani. Sunt curios din cale afară, dar nu pot spune nimic. De fiecare dată când aduc vorba de Fred, expersia negresei se schimbă, parcă chinuită de păstrarea acestui secret.

-Tu cum ești? îl întreb fără să gândesc.

-Obosit, din toate punctele de vedere.

Nu știu ce se întâmplă în interiorul lui, dar pare să îl macine. Și, dacă eu observ, sigur o face și Zara. Poate de asta e atât de distantă în ultima vreme.

-Rain are atât de multă energie, nu știu de unde, spune cu un zâmbet obosit, dar mândru pe față

-Când crește nu o să mai aibă, spun.

Nu am eu experiență, dar îmi amintesc de Elena. Avea atât de multă energie când era mică, dar, odată ce a crescut, acea energie constantă s-a diminuat.

Orice fărâmă de energie i-a mai rămas, a dispărut cu ea.

Inspir adânc, alungând gândurile negre. Mă acaparează destul pe timpul nopții.

Telefonul îmi vibrează în buzunar. Îl scot repede cu gândul că e Mak, dar rămân dezamăgit.

Deschid telefonul cu pe numărul necunoscut, strâmbând din nas. Sper că nu e vreun copil care are chef de glume.

Vreau să citesc mesajul, dar nu are niciun rost. Sunt doar trei puncte, atât. E o glumă, asta e.

Și atunci, de ce am un sentiment rău? De ce mi s-a făcut stomacul ghem?

Privesc spre stradă, lăsând paranoia să îmi pună stăpânire pe acțiuni, dar, din nou, nu e nimic care să mi se pară dubios. Un tată își duce copilul în brațe, un cuplu stă în mijlocul trotuarului și discută printre săruturi, o fată e așezată pe banca din stația autobuzului și mașinile trec una după alta, dar atât.

Oftez, dându-mă bătut. Sunt doar paranoic, nimic mai mult.

Telefonul îmi vibrează din nou, dar de data asta e Mak. Îi răspund imediat, dar ea nu spune nimic.

-Mak? Ești acolo?

Fred își îndreaptă atenția spre mine, dar rămâne tăcut. Se apropie cu pași mici de mine, atent la conversație mea.

-Makani? întreb îngrijorat.

Deja mă bagă în sperieți. Sper că face mișto de mine pentru că inima mea o ia razna în momentul de față.

-Sebastian? întreabă cu vocea gâtuită.

Am mai auzit-o vorbind așa, când mi-a povestit de părinții ei. Când vorbea cu lacrimi pe față. A plâns. De ce a plâns?

-Makani ești bine?! ridic tonul.

Fred se tensionează lângă mine și mă întreabă ce se întâmplă, dar îl ignor.

-E bine, stai calm Sebastian, se aude o voce feminină.

-Cine ești? Ce i-ai făcut! Dacă ai rănit-o te omor.

Sunt surprins cât de ușor îmi e să spun așa ceva. După ce s-a întâmplat cu mama, Neil și Elena, nu am crezut că aș fi în stare să ameninț pe cineva, dar aici e vorba de Makani. Makani a mea.

-Ușor, tigrule. Nu i-am făcut nimic grav, încă.

-Dacă te atingi de ea...

-Scutește-mă. Vreau ceva de la tine, în schimbul fetei.

Inspir adânc. Sunt stresat, nervos, iar camera parcă se învârte cu mine.

-Vreau să iei legătura cu sora ta și prietenul ei, Charlie.

Strâmb din nas. Ce vrea tipa asta cu Charlie și Katia? De ce a implicat-o pe Mak în asta?!

-Cine ești? întreb din nou, dar fără să țip.

Un moment de liniște, poate de gândire. Inspir adânc, încercând să alung amețeala.

-Dacă nu îmi spui cine ești, Charlie te va ignora.

Un alt moment de liniște.

-Chiar dacă viața prețioasă a iubitei tale e la mijloc?

-Chiar și așa, mint, sperând că pică în plasă.

După câteva secunde în care, am presus că se gândește, aud un oftat.

-Spune-i doar că o veche prietenă îi dorește atenția, spune, apoi închide.

Privesc ecranul negru al telefonului, încăperea se învârte, mâna îmi tremură; nu știu dacă dd la nervi sau de la anxietate sau de la sevraj.

-Ce se întâmplă?!

-Makani a fost rapită.