Iubire pe timp de război (Yuri)

Capitolul 3

  Mint era în nava ei. Nu putea să-și scoată din cap tot ce a văzut. "Mama ta este o eroină!", "Mama ta ne-a salvat planeta.", "Datorită mamei tale toate nestematele sunt în siguranță fără a fi distruse de acei oameni nenorociți!", doar asta a auzit, dar singurul lucru pe care a reușit să-l facă este să distrugă tot ce a făcu Hope Diamond.

  —Mint Diamond, întrebase un Rubin ce se afla la butoanele navei, sunteți bine?

  Mint refuza să răspundă.

  —Știu că ați fi vrut să stați mai mult pe acea planetă, dar până când oamenii nu sunt eliminați nu puteți. Sunt niște ființe distrugătoare plină de ură și dezgust.

  —Poftim?! spuse Mint furioasa. Cum îndrăznești?!

  Mint s-a ridicat în picioare. În câteva secunde nava devenise de o culoare verde spre albastru. Ametistele și Rubinul erau îngrozite.

  —Nu aveți dreptul să jigniți oamenii! Ei sunt mult mai buni, mult mai curajoși și mult mai cinstiți decât voi toate! spuse Mint cu fiecare pas pe care îl făcea spre Rubin. Sper că vă fi ultima dată când îmi vei jigni planeta.

  —D-d-d-d-a M-M-M-Mint D-Di-Di-Diamond.

  Mint, cu expresia feței mult mai serioasă decât obicei, s-a îndreptat spre tronul ei. Ametistele și Rubinul erau șocate. Nu știau cum să reacționeze fiind prima dată când Mint a reacționat așa. Toate trei au tăcut mâlc și au stat incorfotabil în preajma ei.

  Odată ce au ajuns Mint s-a dus glonț spre camera ei. Trântise ușile mari din lemn decorate cu simbolul Diamantelor sus, iar în mijloc era diamantul lui Mint. Închise ușile după ea și s-a dus spre tabloul mamei sale.

  —De ce mamă? întrebase ea cu privirea la pământ și cu ochii lăcrimând. De ce? De ce i-ai mințit pe toți? De ce mai mințit pe mine? De ce ai ucis-o pe bunica și ai distrus pacea dintre oameni și nestemate? De ce... De ce... De ce ai fost egoistă?!

  Se făcuse liniște. Nici un sunet nu se mai auzea. Mint își ridicase privirea și privea tabloul mamei sale direct în ochi cu o furie nemaiîntâlnită.

  În momentul acela toate amintirile sale reluau ca niște poze ce sperai să le prețuiești toată viața, dar acest tablou ce găzduia o mamă și o fiică fericită acoperă adevărul, minciunile și egoismul unei femei ce obținea ce dorea indiferent de obstacol. Toată furia s-a adunat în ea îmbinângând-o să ia sabia mamei sale și fără nici un regret să taie tabloul. Jumătatea de jos a tabloului a căzut la picioare. Într-o clipă pe el își făcuse apariția câteva lacrimi. Mint plângea din cauza furiei adunate. Din păcate nu a fost singurul lucru distrus. Mesele le-a răsturnat, toate bijuteriile moștenite le arunca la pământ și le strivea, tablourile cu ea și mama ei erau distruse. La un moment dat a fost atât de obosită că a căzut în genunchi în mijlocul camerei plângând din cauza minciunilor pe care le-a crezut.

  —Toată... toată... toată viața mea a fost o minciună.

  Nu mai știa ce să facă. S-a întins pe podea, și-a scos colierul de la gât și la pus lângă ea. Cu ochii lăcrimând spuse:

  —Mulțumesc, spunea în timp ce mângâia colierul ușor, mulțumesc că mi-ai arătat adevărul, dar nu știu ce să fac acum.

  Închise ochii meditând la un răspuns. Până la urmă l-a găsit. Căutase în toată dezordinea după ceva ce avea nevoie. O găsise.

  —Perlă! spuse Mint.

  —Da, Mint Dia... A! spuse Perla ei, uimită. Diamantul meu, nu știu ce s-a întâm...

  —Nu de asta îmi pasă, spuse cu o expresie parcă fără viață.

  Perlă nu știa cum să reacționeze. Comportamentul lui Mint era nefiresc.

  —Vreau să le spui tuturor că eu sunt aici, în camera asta și că nu mai vreau să văd Pământul niciodată! Și că în această cameră nu va mai intra nimeni până nu spun eu. Dacă ordinele mele nu sunt îndeplinite, atât tu cât și nestemata ce a intrat, vor fi spulberate.

  Perlă împietrise. Deși pe Mint a durut-o spunând acel lucru ce o înfricoșa pe Perlă tot a spus-o fiind singura cale prin care să împiedice pe oricine să intre și să anunțe dispariția.

  —Am înțeles, My Diamond.

  —Bun. Acum... PLEACĂ!

  Perlă fugise fără să mai închindă ușa. Mint închise ea ușa și așteptase momentul perfect pentru a evada.

  Trecuse ceva vreme. Deschise ușor ușa și observase holul pustiu. A ieșit tiptil-tiptil. Dar, dintr-o dată, a auzit niște pași. Fugise cât putea ea de repede pe unde o apucase. Fiecare hol reprezenta o capcană neștiind cine avea să vină. Din fericire a reușit să iasă din palat și a reușit să ajungă la o navă.

  Luase nava rubinelor fiind cea mai mică și nesemnificativă navă. Și fără să mai stea pe gânduri a plecat spre Pământ.