Iubire pe timp de război (Yuri)

Capitolul 28

  —În sfârșit a trecut iarna! spuse Mint în timp ce țopăia.

  —Așa-i, spuse Victoria.

  —Când plecăm?

  —Să închid bine ușa și plecăm.

  —Ooo! Abia aștept!

  —Bun. Gata! Să... plecăm!

  —Iei!

  Porniră în linie dreaptă spre sud. Povesteau, se distrau în speranța de a face călătoria mai scurtă.

    Dar chiar și așa, drumul a durat cinci luni. Într-un final, era aproape de satul ce găzduia puțini oameni.

  —Bine fetelor, țineți minte planul. Sunteți niște oameni care s-au deghizat în nestemate pentru a nu fi răpiți.

  —Alt plan n-ai găsit? spuse Ametist sarcastică.

  —Dacă dorești pot să le spun că ești cel mai de preț ajutor al Diamantelor rezultatul ducând la o moarte sigură a TA!

  —Hei! Mă numesc Herman și vin cu intenții pașnice specifice oamenilor.

  —Bun. Lăsați-mă să vorbesc.

  Victoria era la conducere. Nestematele pășeau cu teamă.

  —Bună, spuse Victoria cu calm.

  Sătenii priveau nedumeriți.

  —Sunt Victoria Frenchamshon. Prietenii mei sunt niște oameni deghizați pentru a se ferii de nestemate.

  Sătenii șusoteau cu teamă cuvântul ce stârnea groaza.

  —Știu că sunteți speriați, dar nici o grijă, n-am fost urmăriți. Vrem ceva de care avem nevoie și anume niște metal. Și dacă se poate să fie strălucitor.

  —Hmm... Doar atât? întrebase un bătrân ce pășea încet spre fete.

  —Um... Da. Atât.

  —Nu doriți adăpost? Avem din plin. Să știți că noi suntem dispuși să primim oricând oameni ce au reușit să scape de... Diamante.

  —Um... Nu. Ne descurcăm pe cont propriu.

  —Prea bine, dar să știți că sunteți oricând primiți aici.

  —Um... Mulțumim, domnule.

  —Urmați-mă. Vă duc imediat spre metalul de care aveți nevoie.

  —Mulțumim foarte mult domnule.

  Fetele erau pe urmele acelui bătrân. Sătenii se dădeau de o parte și de alta pentru a crea o cărare. Oamenii zâmbeau cu toată căldura.

  —Nu sunt atât de răi pe cât spunea-i, șoptite Mint.

  —Asta pentru că nu știu știți voi ce. Acum, stați cuminți.

  —Am ajuns. Aici este locul unde ne ținem Proviziile.

  —Um... domnule?

  —Da?

  —Nu este nimic.

  —O-ho-ho! Ce aiurit sunt. Raza Lunii, vin-o să deschizi ușa, te rog.

  Într-o clipă apăruse un bărbat înalt și tânăr cu părul lung. Se aplecase și dase la o parte covorul de iarbă. Deschise rapid ușa și se dase la o parte.

  —Cu plăcere, doamnelor, spuse acesta făcând cu ochiul.

  —Dacă știam că era acolo îl deschideam singură, Lungilă, spuse Victoria.