Iubire pe timp de război (Yuri)

Capitolul 21

  Trecuse o lună de când Ametist era cu ele. Se obișnuise rapid atât cu Victoria cât și cu viața pe Pământ. Ba chiar mănânca, ceea ce pentru Mint și mai ales pentru Perlă era ciudat.

  —Mai ușor cu mâncarea, bine? spuse Victoria.

  —Bine, spuse Ametist cu gura plină.

  —Bun. Toate trei, stingerea.

  Ametist și Perlă s-au dus în cameră, iar Mint dormea ca deobicei în brațele Victoriei.

  —Victoria?

  —Da?

  —Mulțumesc încă odată că ai acceptat-o pe Ametist. Este mult mai fericită acum.

  —Nicio problemă Piti. Dar să ne fie clar, ea este ultima.

  —Desigur. Promit!

  —Bun. Acum, haide să dormim și noi. Noapte bună!

  —Noapte bună.

  Mint închise ochii ușor.

  Dintr-o dată, fără să știe cum, se afla într-o încăpere albă. Strălucirea ei era orbitoare. De nicăieri, o voce a unei femei se auzise de aproape. Mint își întoarse privirea pentru o clipă și o văzuse pe Victoria.

  —Victoria?

  —Da, răspunse ea somnoroasă. Da.

  Victoria nu primise niciun răspuns. Deschise ochii și văzuse că Mint dormea. Părea suspect, dar dădea vina pe oboseală. Când să doarmă din nou, auzise din nou:

  —Victoria.

  Se uitase atentă la ea.

  —Vorbește în somn, spuse ea gânditoare.

  —Victoria... Victoria...

  Între timp, în mintea lui Mint se petrecea ceva, îngrozitor. Mint o zgâlțâia pe Victoria și îi rostise numele de mai multe ori pe un ton înfricoșat. Victoria stătea cu ochii închiși și nemișcată ca o statuie.

  —Victoria!

  Când era gata să ridice mâna pentru ai da o palmă observase că Victoria își deschise ochii, dar în locul lor se aflau întunericul profund.

  —Vic... Victoria?

  —VESTEJIT și în DESCOMPUNERE,
      Sfârșește acest DESTIN,

     În timp ce cânta acel cântec plin de oroare părul ei se înegrea. Pielea ei era cenușie, iar pe fața ei apăruse un zâmbet morbid.

  —Rupe aceste lanțuri pământene PĂMÂNTENE,
     Și lasă SPIRITUL LIBER

     Iar din umbră apăruse...

  —Și lasă SPIRITUL LIBER!

  —Mamă!

  —Exact scumpa mea! spuse Black cu un zâmbet ca o lamă rece ce înjunghia orice urmă de curaj din inimă.

  —Nu!

  —Mint? spuse Victoria speriată.

  —Mamă, oprește-te! Nu are nici o vină!

  —Bineînțeles că are, draga mea. Ți-a întunecat mințile, judecata și mai important te-a îndepărtat de familia ta.

  —Nu-i adevărat, mamă! Tu ai îndepărtat familia de noi!

  —Eu?! Cum?

  —Prin răutatea ta!

  —"Răutate"? completa Victoria trează și martoră la cuvintele lui Mint.

  —Las-o în pace!

  —Draga mea, mă tem că este imposibil.

  Black o luase pe Victoria în mâna ei. Cu cealaltă mâna își pregătise unghiile ascuțite ca un cuțit și lent o străpunse pe Victoria. Din ochii ei goi curgeau lacrimi, singurele care puteau arăta durerea prin care trecea, gura fiindu-i acoperită de un zâmbet morbid.

  —Nu! Oprește-te! O omori!

  —O draga mea, nu mai dramatiza atâta. Gândește-te că doar scap de. o. problemă.

  Și atunci străpungea tot mai tare cu unghia. Sângele curgea șiroaie pătandu-i haina.

  —O, vai! Câtă mizerie pot face oamenii ăștia.

  Scoase încet unghia tocmai ca să se bucure de sunetul cărnii sfârșindu-se.

  —Gata.

  O lăsase pe Victoria moartă pe podeaua albă.

  —Nu!

  Mint fugise plângând spre ea. Îi ridicase ușor capul. Zâmbetul dispăruse odată cu viața din ea.

  —Nu, Victoria, spuse Mint cu o voce tremurândă.

  —Acum scumpa mea, este timpul să fi ceea ce vroiam de mult, mult timp. Să fie... eu.

  Camera începuse să se înnegrească tot mai repede. Locul unde era Mint și Victoria rămase alb. Din spatele ei apăruse Perlă țintind-o din nou cu acea rază. Când era gata să o cuprindă cu totul, se trezise sărind ca arsă.

  —Au! spuse Victoria.

  —Vai de mine! Îmi pare atât de rău! Nu... nu... nu am...

  —Lasă asta. Ce s-a întâmplat? Ce ai visat?

  —De unde ști?

  —Ai vorbit în somn, sau mai bine spus, ai țipat în somn.

  —Se-se-serios?!

  —Da. Acum, spune-mi ce s-a întâmplat.

  —Păi. Eram într-o cameră albă. Dintr-o dată ai apărut tu strigându-mă. M-am dus spre tine, dar într-o clipă ai închis ochii. Degeaba te zgâlțâiam și te strigam, parcă împietriseși. Dar, dintr-o dată, ți-ai deschis ochii, și erau... goi. Apoi ai început să cânți un cântec înfiorător. Părul tău devenise negru, iar pielea ta cenușie și ai avut în zâmbet... argh! Mama mea a părut din spate și începuse să te ucidă și era și Perlă care trase cu un laser care trebuia să mă transforme în mama ȘI! ȘI! ȘI!

  —Gata, gata, gata! spuse Victoria încercând să o liniștească pe Mint. Toate astea au fost doar un coșmar ce nu se va împlini niciodată. Cât timp ne avem una pe cealaltă, nimic nu o să ni se întâmple.

  —Promiți?

  —Promit, micuța mea floricică.

  Victoria o sărutase pe obraz întrerupând în același timp șirul de lacrimi.

  —Acum, ce ai zice dacă ți-aș spune o poveste pe care mi-o zicea mama mea.

  —Mi-ar plăcea, spuse ea cu un zâmbet firav.

  —Foarte bine.

  Mint se așezase în brațele Victoriei. Victoria începu-se să povestească cu o voce calmă și blândă, călduroasă și iubitoare. Lui Mint îi plăcea, nu atât povestea cât vocea cea dubioasă a Victoriei.