Văd tot mai multă omenie la animale. Văd o lume completă cu patru picioare care se bucură din toată inima de un colț de pîine, de-o mîngîiere sinceră, de-un loc călduț. Și mai văd oameni. Mari și mici deopotrivă transformati în hiene, cu gura mare și cu niște colți ascuțiți gata să se sfîșie la prima ocazie. Ne facem rău, ne urîm, ne uităm chiorîș unii la alții, judecăm fără drept de apel și ne înveninăm cu propriile noastre gînduri.
Am decăzut în fața lor. Niște ființe necuvîntătoare ne-au învățat mai multe decît acele tomuri prăfuite de pe raft care așteaptă vreun nobel. Ne-au adus cele mai sincere zîmbete și ne-au făcut să ne simțim speciali și importanți. În lumea lor simplă și fără vreun DEX ne-au învățat că nu cuvintele sunt importante; că poți spune mai mult printr-o lăbuță întinsă sau printr-o codiță ce se leagănă decît prin zeci de cuvinte alambicate și fără rost.
Sentimentele nu au o limbă în care să-și găsească sensul. Ele se nasc în noi, cresc, înfloresc sau nici n-ajung să prindă viață pentru că nu le-am dat noi șansa. Ne alergăm unii pe alții ca pe-o haită de lupi. Dispuși să călcăm peste principii, doar de dragul de a fi pe val. Am cam lăsat deoparte bunătatea ca să devenim de fier, imuni la ce ne doare și indiferenți la ceea ce ar trebui să conteze. Niște mașinării cu funcții vitale, dar cam atît. În secolul ăsta se dă lupta petru supraviețuire, mai puțin pentru adevăr și calitate.
Nu toți avem patru picioare sau mai multe, dar avem o inimă. Așa că și unii și alții am putea face viața asta mai frumoasă și mai ușoară. Fără război sau luptă pentru supremație. Poate doar pentru iubire. Să ne dorim să oferim mai mult, să îndrăgim mai mult, să facem fapte bune din nou și din nou.
