Nu am mai scris de mult,
Nu știu ce să mai scriu...
M-am confundat adânc
Cu râul purpuriu
Și s-a ascuns în mine
Și soarele de vară
Și dorurile toate
Cumva mă împresoară.
Sunt omul cel mai mic
Și, totuși, am cuprins
Un soare răsărit
Și soarele cel stins.
Sunt lampa cea din urmă
De la sfârșit de drum
Și totuși a ta urmă
Mi-e dragă și acum.
Sunt lumânarea dulce,
Cu miere și propolis,
Ce-n licăriri te-aduce
La capete de vis.
Și uite-mi începutul
Și uite-mi și sfârșitul -
Cântarea-ți naște zorii
Și versu-mi asfințitul.
Cântarea nu se uita,
Dar versul se mai pierde...
Mi-e dor și lumea-i multă,
Sunt crudă și sunt verde.
Sunt stropul plâns al serii
Din dragostea de ziuă
Și-n înserarea verii
Sunt vântul de adio.
Mă simt precum un brad
Din vârfuri ascuțite
Și amintiri mă ard
În verile toride.
Obrajii mei aprinși
Sunt roșii, de căpșune,
Atunci când sunt atinși
De-atingeri fără nume.
Nu am mai scris de mult,
Dar totuși am mai scris -
În versul meu ascult
Cum s-a mai prins un vis.
