Până ne vom reîntâlni. {H.S}

16.Fix la tinta.

Nu mai aveam stare, m-am plictisit atat de rau in spital, ca-mi vine s-o iau la fuga pe toate holurile pentru a ma externa mai repede, in ciuda faptului ca ma doare tot corpul si aproape ca am lesinat mai devreme, fiindca m-am lovit foarte tare la cap in minunatul meu accident. Brenda, asistenta care a avut grija de mine din clipa in care am ajuns aici mi-a spus ca atata timp cat imi voi lua tratamentul pe care doctorul mi l-a prescris si pe care trebuie sa-l respect cu strictete va fii totul in regula, insa trebuie sa evit si stresul cauzat de problemele in familie sau relatie.

"Sigur ca am sa evit stresul, Brenda, adica totul e roz in viata mea, nu am de ce sa imi fac griji sau sa ma enervez." Sarcasmul si ironia se citeau lejer in vocea mea, aproape ca radeam de situatia in sine.

"Scumpo, cu totii avem supararile si necazurile noastre insa mereu trebuie sa luptam. Stii, se spune ca Dumnezeu pune greutati decat pe umerii celor care le pot duce, celor puternici. Daca tu nu ai fii puternica, nimic din toate astea nu s-ar intampla, El stie ca tu poti sa treci peste tot, stie ca poti muta muntii din loc, sa traversezi oceane intregi pentru ce iubesti si pentru ceea ce vrei cu adevarat. In viata trebuie sa lupti, copila mea, daca nu lupti si nu dai tot ce poti, pierzi totul de la inceput." O urmaream atent pe Brenda in timp ce imi pregatea medicamentele si ma simteam ca la un joc de poker atunci cand dai all-in. Ce comparatie proasta, aici nu e vorba de castig ca intr-un joc, aici e vorba de viata si moarte, asta nu-i un joc.

Un ciocanit usor in usa imi intrerupe conversatia cu Brenda, amandoua tresarind si fixandu-ne privirea catre usa pe care a intrat dr. Steve.

"Buna, Jessica cum te simti? Esti pregatita sa pleci acasa?"

"Buna ziua, domnule doctor. Sunt mai mult decat pregatita, ma simt extraordinar, de parca as fii renascut pentru a doua oara." Brenda si dr. Steve incep sa rada si il vad cum completeaza o foaie pe care o lasa pe micul dulap din coltul incaperii.

"Asa imi spun toti pacientii, insa tu esti mult mai entuziasmata. Ti-am prescris cateva medicamente pe care trebuie sa le iei timp de doua saptamani si inca cateva pentru momentele in care vei avea dureri, te rog mult sa nu le neglijezi, iar daca simti ca nu isi fac efectul, ti-am scris si numarul meu pentru a venii eventual la un control, okay?" Incuviintez fericita si ma ridic din pat imbratisandu-i strans pe amandoi .

"Va multumesc din suflet si promit sa am grija."

"Ai un vizitator acum, dar cand esti gata de plecare, sa treci pe la biroul meu pentru a-ti semna externarea. Multa sanatate, Jessica." Vizitator? Harry a plecat acum o ora, iar cu mama am vorbit la telefon...

Usa s-a deschis incet, un scartait usor auzindu-se, linistindu-ma atunci cand i-am vazut trupul masiv al lui Jacob intrand in micul meu salon.

"Hei, Jess. Cum te simti?" Ii simteam tristetea in voce, nu am mai vorbit cu el de la micul incident de saptamana trecuta.

"Bine, pot spune. Doar vreau acasa, nu mai pot sa stau aici." Minunatul lui ras a umplut camera, alaturandu-ma si eu dupa cateva secunde. "De ce razi?"

"Jess, nu ai nici macar o zi de cand te afli aici, vorbesti de parca ai luni de zile de cand esti internata." Spune, stergandu-si micile lacrimi formate in colturile ochilor.

"Ei bine, cred ca daca tu erai in locul meu, reactionai la fel."

"Nu te pot contrazice. Jess, vreau sa vorbim despre seara aia, despre tot ce ai vazut si vreau sa-mi cer iertare pentru ca te-am mintit in tot acest timp." Privirea lui era serioasa, insa eu aveam un plan minunat de pus in aplicare.

"Te iert, cu o singura conditie."

"Care ar fii conditia?"

"Vreau sa ma inveti tot ce stii. Lupte corp la corp, sa conduc pe pista, autoaparare si cel mai important, sa folosesc o arma." Expresia faciala i s-a schimbat de la serioasa la confuza si iarasi la serioasa in doar cateva secunde.