PROLOG: Femeia care mi-a furat prietenul

6.6K 335 45
                                    

Martie, 1800

Fusese cea mai îngrozitoare vacanță de vară din viața lui și ideea că trebuia să se întoarcă la Eaton, acolo unde orele începeau încă de la șapte și jumătate, la școala de băieți, nu îl bucurase deloc. Singura motivație a viitorului marchiz de Huntly era faptul că avea să își reîntâlnească prietenul.

De data aceasta, la aproape cincisprezece ani, Dacre Quinty avea cel mai bun plan ca să fructifice anul școlar.

Servitorul îl lăsase azi în fața internatului mizer – vedea și acum turnurile cu modelul secolelor trecute, zidul din cărămidă, grădina unde băieții erau scoși precum caii în ore de instruire sportivă, cum se exprima direcțiunea. Valetul tatălui său fusese însărcinat cu trimiterea lui la școală, cum marchizul însuși era mult prea ocupat să extindă neamul Quinty alături de noua lui soție, o copilă, așa cum o vedea Dacre. Mama lui vitregă avea optsprezece ani și era prostuță. În vara care trecuse peste el, Dacre fusese nevoit să ia parte la nuntă, să își cunoască pe îndelete mama vitregă și, după ce se considerase prezența lui incomodă pentru îndatoririle matrimoniale, fusese alungat la mătușa Beatrice, sora mamei lui adevărate. Mătușa Beatrice nu îl primise fericită; purtând încă doliu,cu o bonetă pe cap, îl prinsese de umăr și îl băgase în casă.

Și, de atunci, Dacre începuse să își pună în aplicare planul.

Acum își trânti valiza pe pat, privind cu jind la cel pe care trebuia să doarmă în acea seară amicul său. Dar oare unde era Albert? Poate că întârzia. Nu-i nimic! El avea să îl aștepte și să îi destăinuiască totul. Avea să îi povestească despre toți autorii greci pe care îi studiase pe cont propriu și cum problemele de matematică pe care le copiase din caietul lui Albert înainte să plece în vacanța de vară nu îi dăduseră nicidecum bătăi de cap. Pentru asta trebuise să și-l facă prieten pe bibliotecarul din Yorkshire și să îl roage subtil să îi predea geometria complicată a poporului elinic. Avea să îi povestească, bineînțeles, despre căutătura urâtă a bibliotecarului. Dar el fusese mai tare și ceruse – ca un lord ce avea să fie – să i se satisfacă dorința. Prin urmare, amintirile lui erau legate de învățătură, nicidecum pauze pe care ar fi trebuit să le aibă.

Alergă afară unde se opri în spatele zidului estic, loc în care se afla mereu o piatră masivă, uitată parcă de timp, pe care nimeni nu o observa. Se așeză pe bolovan și privi strada mare. Îl va aștepta aici și îi va povesti totul, iar Albert avea să îi dea o notă, nota sa finală. Nu că el nu s-ar fi autoevaluat! O făcuse de sute de ori.

Își mișcă picioarele subțiri de adolescent cu genunchi proeminenți. Tata nu îi văzuse buclele când plecase în luna de miere cu noua lui soție. Dacre le adora și nu voia să le taie, chiar dacă i se spunea că era periculos de aproape de mișcare romantică a francezilor. Ciuma aceasta, cum se exprimase mătușa Beatrice, avea să îi cuprindă toată ființa și să îl facă un molâu. Dacre se îndoia de asta. Nu erai molâu dacă îți țineai părul creț ceva mai mare decât norma vremii. Bineînțeles că directorul îi va scrie tatălui său când îl va vedea la ore cu cârționții săi rebeli, dar marchizului nu-i va păsa, pentru că el însuși era prea îndrăgostit ca să își mai arunce o privire asupra fiului său.

Ochii albaștri priviră încântați o altă trăsură, urmată de o a doua și de a trei

Momentul în care tatăl lui îi spusese despre această femeie, despre mama lui vitregă, îl năucise. Dacre nu știa cum se simte o mamă. Dacre crescuse fără o mamă. El învățase acest cuvânt, dar nu simțise niciodată nimic atunci când îl rostea. Nu se putuse împotrvi, bineînțeles. Familia lui făcea parte dintr-o renumită descendență scoțiană, primii marchizi ai Scoției, așa cum auzise, încă din 1599. Se cuvenea ca marchizul să aibă o soție. Atunci, era normal ca și tatăl lui, după cincisprezece ani de văduvie, să se recăsătorească. La urma urmei, mama lui Dacre murise la nașterea lui. Împrejurările morții rămâneau un mister și un subiect etern de discuție pentru servitorii familiei, asmuțindu-l pe Dacre să cotrobăie în istoria marchizilor de Huntly. Într-o bună zi, tatăl lui îl surprinsese căutând în arhive și, pentru că i se păruse patetic, îl chemase în biblioteca sa în încercarea de a-i explica totul.

Departe de a fi predestinațiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum