Departe de a fi predestinați

CAPITOLUL 8: Cel ce a făcut o dată, va face mereu

În jurul unui foc mare, pe care sătenii îl confecționaseră din mai multe bucăți de lemn probabil păstrate tocmai pentru acest eveniment de proporții, se organiza un dans circular, din cinci în cinci pași tinzând spre centru, apoi îndepărtându-se, risipându-se și reîncepând cu și mai multă energie; era un dans zvăpăiat, probabil păstrat încă din vremea triburilor celtice, păgân, desfrânat, dacă stătea cineva să se uite la faptul că nu toate fetele purtau corset, bucelele se desprindeau din codițe, iar sudoarea atrăgea atenția asupra gâtului și a sânilor. Totuși, era un dans care îți aducea zâmbetul pe buze orice-ar fi; râdeai mult pentru că erai acolo, în muțime, și făceai asta, de la distanța aceea flirtând cu diverși bărbați, promițându-le, printr-o simplă înclinare a capului, un sărut sau două în spatele corturilor care se așezaseră aproape de copaci și care serveau diferite lucruri. Atmosfera era una de târg, așa cum îl știa fiica lui Albert. Copiii alergau cu jucării confecționate de ei sau de părinții lor printre picioarele dansatorilor, râdeau și se înteceau. Mamele se prefăceau că îi ceartă când tot ceea ce făceau era să evadeze alături de bărbații lor, să se bucure de carnea manipulată chiar întru-n colț și friptă pe un rotisor improvizat.

Și cum Corei nu îi ardea să râdă, cel puțin nu în seara asta, nu intră în jocul fetelor, al copiilor, al mamelor și al gusturilor piperate. Rămase de-o parte, la o măsuță cioplită în lemn, aproape de un copac, cu o halbă de bere pe masă. Oamenii nu o recunoscuseră ca fiind de viță nobilă, exact așa cum își propusese. De aceea, un sătean voinic o servise cu bere, ceea ce părea să fie băutura serii, când o văzu apatică. Primii doi flăcăi pe care îi întâlnise îi făcuseră ochi dulci pentru ca mai apoi, când se retrăsese la masa ei, să nu mai fie luată în seamă. Cel ce nu știe să se distreze e condamnat la singurătatea propriilor gânduri. Astfel, luă o gură mare de aer și se gândi la cele spuse de Dacre. Nu crezuse vreodată că era posibil ca ea să facă atât de rapid un copil. Nici măcar nu își imaginase vreodată un copil conceput de ea. Nu se gândise, sub nicio formă, la copii nici atunci când era mică și fetele tânjeau adesea după propriul bebeluș, o fetiță care să le semene. Cora nu știa dacă era însărcinată, nu încă, dar în liniștea propriilor gânduri reușise să își amintească anumite detalii despre ea. Certitudinea gravidiei ar veni într-o săptămână. Atât o despărțea de ceea ce însemna o aventură eșuată sau, mai mult, de grăbirea ceremoniei cu lordul West. Atunci, avea ea să se roage de lordul West să anunțe odată logodna lor și să rostească jurămintele, să se culce cu el și... - totul se oprea în mintea ei aici și o lua de la capăt, simțind că i se făcea rău cu fiecare minut în care succesiunea se repeta diavolic.

În ceea ce îl privea pe Dacre, cel care îi stricase seara prin natura lui de a fi un bărbat rațional și calculat în restul timpului, mai puțin atunci când buzele lor se apropiau foarte mult și devenea animalul de care femeia din Cora avea nevoie, dansase până acum cu trei femei; Mary Bowman își găsise un grup de văduve cu care să critice ținutele moderne ale tinerelor, mult prea nelalocul lor, și părul lăsat să curgă pe spate, așa cum nu se întâmpla în vremea lor. Poate că ar fi trebuit să îi amintească cineva doamnei Bowman că, în secolul trecut, la curtea francezilor se purtau încă bijuteriile pentru sâni și nimic altceva la anumite serate. Nu avea să fie ea cea care rostea așa o obraznicie.

Undeva, o vioară începu să își facă simțită prezența, urmată îndeaproape de o întreagă orchestră. Atunci, marchizul se desprinse din grupul de admiratoare cu un zâmbet și o plecăciune și, bineînțeles, se îndreptă spre ea, cu o privire care ar fi speriat orice tânără care nu îl cunoștea. Cora nu avea nicio tragere de inimă să se mai îndrepte, să se facă prezentabilă înaintea lui. Cu fața sprijinită de propria mână, oftă atunci când acesta se apropie suficient ca să o audă.

- O săptămână, domnule.

Nu se prefăcu necunoscător față de informația ei absolut deloc; știa prea bine că era vorba despre momentul care avea să afle dacă era sau nu tatăl copilului ei. Acesta dădu înțelegător din cap și se așeză pe bancheta din fața ei. Era încins, așa cum putea observa. Era ca în ziua în care îl surprinsese săpând în grădina conacului, cu transpirația pe mușchii evidenți ai gâtului, cu părul rebel formând șuvițe cârlionțate perfect. Își ridică mână și prinse halba dinaintea ei, dând-o peste cap. Capacitatea această rustică a lui Dacre o încânta, îi făcea pântecul să se strângă desfrânat, să simtă primele emoții ale dorinței. Asta o uimi și involuntar o făcu să zâmbească.