Departe de a fi predestinați

CAPITOLUL 16: Te-am avertizat, domnule!

Semnarea dispensei, la o săptămână după ce nunta Corei cu lordul West nu mai avu loc, fu urmată de o altă săptămână în care fata proaspăt căsătorită rămase în Hillhore, iar soțul plecă, din păcate, cu motivul unor treburi urgente și cu promisiunea că, la finalul săptămânii, va trimite o trăsură pentru ea ca să o aducă acasă, la noua ei casă. I-o promise ei și îi înștiință părinții, care așteptaseră solemni semnarea în registru. O privise direct în ochi și o informase că trebuia să se ocupe de ceva care doar ar fi obosit-o dacă ar fi luat-o cu el. Cora nu instistase, rămăsese pur și simplu fără cuvinte, simțind, în sinea ei, că Dacre întindea o coardă, îi testa cuvintele, o enerva deliberat. La scurt timp după, Dacre plecă, fără a privi în urmă, la ea,

De aceea, tot entuziasmul femeii se evaporă la fel de repede pe cât semnă în registru.

Tot la începutul săptămânii, ziarele începură să vuiască de știri despre ea și despre lordul West. Marți, Cora își pierdu interesul de a mai citi presa scrisă. În schimb, rămase gânditoare ore în șir în biblioteca familiei, până ce aproape că înnebunise răsfoind cărțile. Se gândea încontinuu la Dacre și încerca să își amitească expresia lui din timpul ceremoniei micuțe. Adevărul era că Dacre nu avusese o expresie anume, el nici măcar nu mimase vreun sentiment. Atunci, Cora realizase că se căsătorise cu ea pentru copil și pentru că o compromisese cândva. Aceasta era o uniune ca toate celelalte, una lipsită de sentimente și era greșit din partea ei să spere la mai mult.

În seara în care îi promisese că o va lua trăsura lui, Cora nu se putu abține să nu privească pe geam, până la apus, și să spere. La fel de repede pe cât luna se înălță mândră pe cer, pe atât dispăru și ultima frântură de speranță din pieptul femeii. Dacre nu mai venea. Cel mai probabil avea să o viziteze după nașterea copilului, își zise ironică, în momentele în care somnul nu o fură. De altfel, sarcina controversată, despre care Albert nu spunea nimic și pe care Holly o elogia, nu îi mai făcuse deloc probleme, odată ce își revenise.

În a doua săptămână de căsnicie solitară, medicul bărbatului o vizită; acesta aproape că o făcu să fugă la intrare când auzise trăsura, crezând că era marchizul. Chipul bărbatului în vârstă o făcuse să ofteze. După examinarea îndelungă, medicul își strânsese instrumentele și îi spusese:

— Lady Huntly, vă asigur că sunteți perfect sănătoasă și, cu voia Domnului, veți naște în mai puțin de șase luni un copil la fel de sănătos ca dumneavoastră!

Ea plescăise plictisită, în timp ce Holly, mama ei, zâmbise fericită la auzul acestei vești. De fapt, mama ei fusese fericită încă din clipa în care Dacre intrase în biserică și împiedicase nunta, apoi nu își mai încăpuse în piele când semnaseră actele. Tatăl ei, chiar dacă acum mai avea niște momente de melancolie, părea că își revenea, rămânând mereu în gardă, pregătit parcă să vadă la orizont armata gata să-l ghilotineze. Totuși, între conte și contesă revenise armonia. După cină, când Cora coborâse în bibliotecă în imposibilitatea de a dormi, la scurt timp tatăl ei o urmase. Ceea ce îi spusese bărbatul care o crescuse îi oferise întru câtva pacea interioară:

— Nu sunt supărat pe tine și nici pe Dacre, Cora. De fapt, dacă stau acum să mă gândesc la asta, cred că nu există bărbat mai potrivit pentru tine.

Cora, care avea picioarele adunate sub ea și un tratat de filozofie în brațe, îl privise pe sub ochi. Starea ei de spirit se deteriorase semnificativ din cauza jurământului strâmb al soțului său. De fiecare dată când își privea degetul, iar apoi privirea îi cădea pe inelarul mamei ei, își dădea seama că Dacre nici nu își dorise să îi pună o verighetă, darămite să se mai întoarcă după ea. Se învinovățea că îl crezuse și că avusese atâta spranță în viitorul pe care privirea lui îl promitea.