Departe de a fi predestinați

CAPITOLUL 29: Primele bănuieli

— Să înțeleg că ascunzi de Cora motivul real al logodnei sale cu West.

Dacre turnă grijuliu în pahar niște coniac și își drese glasul, căci, brusc, se înecase. După cină, el și Kit se retrăseseră în birou, la insistența contelui. Era ultima noapte pe care Mirchal o petrecea pe domeniul lui Dacre, pentru că de mâine aveau să pornească la sud, nu foarte departe de aceste meleaguri, în zona în care se stabiliseră conții de Mirchal de generații, ceea ce putea fi considerată o moșie vecină cu Aboyne. O săptămână și puțin peste se scursese extrem de rapid în compania unei familii extinse, dacă putea spune asta, mai ales că, în ultimele zile, lady Margery preferase să stea în casă, să brodeze și să se retragă în camera ei. Nu se putea spune același lucru despre Cora, care chiar în dimineața aceasta grădinărise, alături de câțiva servitori. Deși Dacre insista să îi amintească imaginea marchizei de Huntly, originalitatea cu care purta noroi pe nas îl amuzase atât pe el, cât și pe Kit. De la geamul ei, Margery privise neutră scena, făcându-l pe conte să își piardă zâmbetul la fel de repede pe cât se instalase. La cină, Kit redevenise vesel, ținându-i isonul marchizei pe care o completase de nenumărate ori până să se retragă.

— Nu nega, continuă acesta, căci Dacre dădea semne că încerca să găsească o scuză. Așa și era, în ciuda faptului că nu descoperea nimic pertinent. Am discutat cu soția ta și pare că nu are habar de afacerile cu care se ocupa tatăl ei acum ceva timp.

Marchizul trebuia să recunoască măcar atât: îi ascundea Corei ocupația tatălui ei și nu era deloc mândru de asta. De fapt, în calitate de soț care promisese sinceritatea, încercase să îi destăinuie tot ce aflase de la Kit și din ancheta proprie, în primele săptămâni în Aboyne. Veselia ei, exuberanța cu care descoperise pământurile strămoșilor marchizului și clipele feerice petrecute alături de ea îl făcuseră să amâne continuu discutarea acestui subiect, până ce îl găsise inutil. Nu mai conta de ce Cora fusese logodită cu West. Conta că era oficial soția lui.

Se așeză pe fotoliu și oftă, ridicând paharul de pe masă. Nu avea rost să se ascundă, mai ales că lord Kit era cel care cunoștea adevărul gol-goluț. Acum, când Kit îi adresa întrebarea atât de serios, se simțea prost, ce-i drept. Kit împărtășise rezultatul anchetei sale cu el pentru că îi era prieten și pentru a o informa pe Cora, o altă prietenă de-a lui. În schimb, Dacre se prefăcuse neștiutor. În continuare tăcu.

— Cred că ar fi trebuit să îi spui tu asta sau că încă ar trebui să îi spui asta, pentru că, la un moment dat, tot va afla. Contele insistă, regurgând la tertipuri pentru a-l face pe Dacre conștient de viitorul său cu Cora, unul compormis, dacă va fi continuat să tăinuiască aspecte față de ea. Și nu știu ce o va durea mai mult: faptul că tatăl ei e un pirat sau că soțul ei i-a ascuns asta?

Conștientizarea pe deplin a faptul că Albert fusese cândva pirat îl lovise atunci la fel de puternic precum în momentul de față. Închise ochii, își mușcă buza inferioare, se frecă agitat în fotoliu și își drese, din nou, glasul. Îl deranja cumva să audă asta, deși era adevărat.

Imediat după conversația din ziua în care Cora fusese aproape de a pierde sarcina, când el hotărâse în sfârșit să o revendice pe fată și pe copilul lor, comportamentul lui Albert îi dăduse de gândit:

Dacre îl întrebase de ce o plasase pe Cora unui bărbat precum West, evident nervos.

— El mi-a cerut-o pe Cora în schimbul... în schimbul a două corăbii pe care i le-am distrus, fusese răspunsul lui Albert.

— Dacă este vorba despre un accident pe mare, Albert, puteai să...

— Nu e un accident!