Departe de a fi predestinați

CAPITOLUL 30: Viață dublă

Ar fi făcut orice să nu mai viseze moartea Corei. Prin orice, Dacre înțelesese chiar totul, astfel că se putea spune acum, mergând pe urmele sale, după ce o lăsase pe Cora la conac la câteva minute de la plecarea prietenului său, că marchizul era un om nebun.

De prea mult timp Dacre se trezea îngrozit, bântuit parcă de acleași coșmar. Se făcea că venea în dormitor, în dormitorul lor, undeva în stânga un copil plângea din tot sufletul și în față, cu picioarele desfăcute, plină de sânge, soția lui rămăsese cu ochii deschiși pentru totdeauna. Atunci când prima muscă se așeza pe mâna ei palidă, Dacre se trezea pentru a observa din nou că marchiza era chiar lângă el și dormea. Nu născuse încă, dovada era chiar abdomenul ei care se odihnea adesea lângă coapsa lui, prin urmare cămașa de noapte nu purta deloc amprenta sângelui. Coșmarul se repeta de mai multe ori pe seară, uneori, alteori îl lăsa să se odihnească pentru maximum două zile. Devenise rapid extenuant, el se transformase într-un om apatic, unul care râdea atunci când o vedea pe Cora zburdând prin cameră, dar care, în adâncul său, este convins că femeia aceasta frumoasă va dispărea în mai puțin de două luni.

De aceea, acum, când plecase din nou de lângă Cora, obligat să o mintă că „avea treabă", avea toate motivele să se îndoiască de „tratamentul" pe care îl frecventa deja de o lună, mai ales că visele urâte nu dispăruseră deloc. Dădu bice calului, care cunoștea deja drumul, și porni în aventura zilnică.

Ca să ajungă la casa ei, Dacre trebuia să călărească vreme de o oră, să treacă de sat, spre vale, acolo unde râul crease o mlaștină, și să se uite după copacul care nu înfrunzise niciodată, încă din vremea când era el copil. Nimeni nu își amintea ca acel copac cenușiu să fi avut vreodată rod. Această zonă era cunoscută drept Poiana zânelor, iar unii se puteau lăuda că văzuseră două sau trei zâne în timp ce se avântaseră pentru a culege niște ciuperci. Toată lumea râdea, neîncrezătoare, dar nimeni nu îndrăznea să pășească mai jos de copacul sterp ce putea crea lesne o stare de silă. Avea trunchiul masiv, linii pe acesta și crengi puternice, deși ar fi trebuit să pară uscate. Însuși copacul era semn rău, al maleficului.

În secolul al optsprezecelea, unii oameni ai locurilor credeau încă în magie. De mii de ani copacul găzduise cadavrele bebelușilor pe care părinții, cu mințile umbrite de durere, le așezau fie la rădăcină, fie într-o scorbură în speranța că zânele aveau să ia sufletul decedatului și să ofere un altul, de pe lumea fantastică. Poate că și în acest secol câteva familii continuaseră tradiția, deși prea puține. Arborele se hrănise prea mult timp cu morți, chiar dacă nu dădea semne că măcar el să fi fost viu.

Mai jos de copac se vedea acoperișul unei singure case, cu un horn lung pe care ieșea la ore fixe un fum negru. Casa era construită în vale, prea aproape de mlaștină pentru siguranța ei, iar umezeala mușcase nemilos din răsaduri, fără a se atinge însă de locuință. Înălțme casei atingea cu greu doi metri, iar la prag trebuia să îți apleci capul, dacă erai printre oamenii înalți, așa ca Dacre, pentru a intra. Afară se mai vedea o fântână, nu exista potecă până la ușă, și în iarba deasă crescută peste tot își făcuse culcuș câte o floare, semn că cineva trebuia să aibă în vedere frumusețea locului sălbatic.

Dregându-și glasul și luându-și inima în dinți, Dacre bătu în ușă, cunoscând deja întreg ritualul:

— Te așteptam, milord!

Glasul femeii era la fel de gros ca prima dată când îl poftise înăuntru, iar râsul ei îi făcu pielea de găină. Era cel mai ascuțit râs din câte auzise vreodată în viața lui, semăna cu adevărat cu glasul vrăjitoarelor din basme sau cel puțin cu cel pe care Dacre și-l imagina când era copil și când fusese sfătuit să nu ia niciodată cărarea către casa misterioasă din vale, pentru că e blestemată.