Departe de a fi predestinați

CAPITOLUL 17: Lacrimi, suferință și... armăsari

Nu se miră de faptul că, atunci când ajunse la Hillhore, Dacre părea transfigurat. Își reprimă cu greu satisfacția, deși, în ciuda faptului că îl lovise acolo unde probabil acum îl durea cel mai tare, Cora simțea o emoție violentă invadându-i ființa. La urma urmei, îl avertizase înainte să plece.

Se oprise din alergat tocmai când fusese aproape de conac și se retrăsese grăbită în camera ei, sprijinindu-se de ușă. Respira greu, da, era îmbujorată, categoric, dar era fericită. Știa prea bine că nu trebuia să îl ierte atât de lesne pentru faptul că o făcuse să-l aștepte trei săptămâni, dar corpul ei nu se putea abține să nu dârdâie de fericire violentă. Se cosolă cu ideea că era fericită pentru că îl pedepsise astfel, îl lovise. După pedeapsă apare, de cele mai multe ori, iertarea, nu? Ei bine, nu și în cazul ei. Nu avea să îl ierte pe Dacre pentru că o făcea să aștepte în mod regulat. Avea să îl chinuie, să îl facă să sufere. Iar, pentru asta, trebuia să arate, în primul rând, excepțional!

Marchizul ajunse la conac la o distanță de câteva minute.Lady Holly fu extrem de bucuroasă să îl vadă, tatăl ei îl salută tacit din cap, iar ea, în capul scărilor, îl privi mândră. Dacre o examină rapid, pentru a se asigura că era bine, că nu căzuse, că nu își scrântise gâtul. Spre ușurarea lui, nimic din toate astea nu se petrecuse. Cora era încă îmujorată, într-o rochie de muselină, lejeră, cu părul prins coc de data aceasta, solemnă. Buzele ei păreau mușcate, într-adevăr, iar numai cei doi știau că așa și fusese. Holly și Albert rămâneau cu bănuiala.

— Puteți pleca dimineață!, insistă soacra sa – cât de ciudat să se gândească la Holly ca fiind soacra lui! – atunci când acesta îi informă că venise pentru a o lua pe Cora cu el, la Londra, încă din prag. Haide, Dacre! Cred că ești obosit.

Nu pentru el rămase în seara aceea la cină, ci, mai degrabă, pentru că se temea să nu o obosească pe Cora mai mult decât era necesar. Fata nu înțelese asta atunci, coborî la masă și fu așezată în aceeași formulă ca atunci când nu obișnuia să fie căsătorită cu el, la dreapta sa. Marchizul o privea tăcut, mâncând încet din fiecare aliment. Spre deosebire de el, Cora era entuziastă să guste totul și să asculte conversația ușoară dintre Dacre și Albert.

— Vă duceți în Londra? Credeam că vei vrea să vă retrageți la castelul Aboyne.

Marchizul bău jumătate din paharul de vin odată și oftă. Scurgerea zilei îi evidenția cearcănele proeminente ale feței și chipul tras, slăbit. În timp ce mesteca energică vita servită în acea seară, Cora se încruntă, gândind că Dacre părea că slăbise.

— Mă tem că nu ar fi înțelept să plecăm fără să inhibăm orice urmă de bârfă ne-ar putea urma până acolo. Își drese glasul și privi la fata care se întindea după propriul pahar cu vin. Marchizul fu mai agil decât ea și prinse paharul, privind-o pe sub ochi. Îi era suficientă gura de brandy dinaintea cinei. Cora se îmbfună și continuă să își vadă de propria farfurie, nedorind să deschidă portița scandalului tocmai acum când luau masa. Bărbatul continuă. Sarcina nu este proeminentă acum și, mai ales că suntem deja căsătoriți de trei săptămâni, rămânem o săptămână în Londra, răspândim vestea cum că soția mea a rămas grea și apoi ne retragem la moșie.

— O mișcare inteligentă, fu de acord Albert.

De cealaltă parte a mesei, Holly zâmbi:

— Apoi, peste șase luni, apare copilul. Cred că putem spune deja că este o predispoziție în familie.

Până și Albert zâmbi înaintea râsului soției sale. Numai Cora îl privea pe Dacre care se menținea serios, taciturn. Abia atunci simți că pofta de mâncare îi dispărea. Venise acum pentru că totul era planificat, nu? Gândise totul înainte... Nimic nu rămânea o simplă întâmplare.