Departe de a fi predestinați

CAPITOLUL 11: De ce ne-a lăsat Dumnezeu dumnezei?

— Este doar o zgârietură, pe bune..., oftă atunci când acesta o trase de braț. Dacre..., sopti exasperată de temperamentul de cloșcă. Îi era suficient că o avea mai mereu pe Mary Bowman după ea sau pe tatăl care nu înțelegea că avea nevoie de spațiu, cu propriile gânduri.

— Taci! Doar taci!, se strădui să nu urle la ea, deși, în mintea lui, cele mai rele gânduri se exteriorizau toate în același timp. Simțea el că i se învârtea capul și ca avea să leșine din moment în moment.

Ajunsese lângă ea primul, se aplecase peste braț și, dintr-o mișcare, rupsese cămașa, fără a sta să se gândească de două ori la cum ar fi arătat asta înaintea contelui. Dacă Kit avea o bănuială cu privire la natura relației dintre cei doi – era imposibil să nu observe, din cauza modului de adresare și a expresiei pe care marchizul o avea în acest moment, de parcă, dacă o pierde pe ea, avea să își piardă și el inima – acum venea confirmarea, ceea ce făcea din dorința lui Dacre de a-i spune ulterior că „așa se mai jucau ei din când în când" un drum mort, fără ca măcar să fi fost parcurs. Totuși, contelui nu îi trecea așa ceva prin mine acum, deși el își primise dovada finală. Kit privi deliberat numai la braț, căci vedea pre abine că fata se simțea și așa rușinată să fie expusă înaintea sa, nepărând deranjată că marchizul o atingea așa cum nicio femeie nu trebuia atinsă înainte de a avea garanția jurămintelor nupțiale. Nu voia să o facă să se simtă mai prost decât o făcea să se simtă deja Dacre prin neatenția lui cu privire la sensibilitățile ei feminine.

— A atins-o glonțul, zise acesta, în cele din urmă, analizând cât putu de bine rana creată. Nu cred să fi rămas vreo părticică înfiptă în carne. Trebuie însă verificat. Își scoase precaut batista din buzunar și îi bandajă mâna, oprind sângerarea. Ultimul lucru pe care Kit și-l dorea era ca femeia să leșine și, la scurt timp, după ce avea să creadă în mod eronat că o ucisese, să leșine și Dacre și să fie obligat să îi care pe amândoi până în Londra. Am trusa după mine, cum nu știam dacă lordul West va aduce și un doctor cu el.

— Adu-o!, îi porunci Dacre.

Când contele îl privi uimit de această poruncă necaracteristică, Dacre păru și mai iritat. Prin urmare, oftă; era o cauză pierdută, chiar dacă el nu vedea încă asta. Așa că, lordul se ridică și îi lăsă singuri, îndreptându-se spre calul său pentru a căuta instrumentele necesare.

În acest timp, marchizul o privi, respirând foarte repede, cu ochii mari, pentru a prinde orice gest i-ar fi indicat că o rănise mortal.

— Uită-te la mine!, îi spuse ei. Îi scutură degetele, pentru a o face atentă, căci fata privea în jur, undeva în pământ, lângă ea, rușinată de faptul că, în primul duel la care participase - și probabil ultimul -, fusese rănită. Mă vezi? Îți vine să leșini? Șirul de întrebări ar fi continuat, dacă ea nu își ridica privirea și îi spunea:

— Nu, Dacre. Înghiți în sec, observându-i simțurile în alertă. Asta însemna mai mult decât orice alt cuvânt ar fi putut exprima în acel moment. Mă doare doar. Sunt bine, oricum. Nu e cazul să...

— Nu pot să cred că te-ai găsit să te ridici exact atunci când eu am tras!, o dojeni. Apoi, continuă aparte. N-ar fi trebuit să trag niciodată...

— Hei, îl prinse Cora de umăr, nu e vina ta! Ultimul lucru pe care și-l dorea era să se trezească rapid cu faptul că Dacre voia să își zboare creierii din cauza ei. Chiar dacă nu îl vedea posibil de a comite suicidul, Dacre cel care suferea odată cu ea părea capabil de orice. Între timp, Kit reveni lângă ea, îndepărtă batista și dezinfectă rana; așa cum crezuse, glonțul nu se înfipsese în brațul ei, ci trecuse pe lângă acesta, zgâriind-o. Aplică local un unguent și bandajă din nou zona pentru a o feri de orice influență și de posibilile infecții.