Departe de a fi predestinați

CAPITOLUL 19: Ghinionul marchizilor de Huntly

Cora își acoperi sânii cu pătura de pe pat, ridicându-se în capul oaselor atunci când bărbatul părăsi patul. Dacre avea un comportament neobișnuit; își trecuse mâna prin păr, oftase, își frecase chipul și, în final, se ridicase în picioare, de parcă îi pusese cea mai grea întrebare dintre toate. Era absurd! Numai dacă bănuielile ei - o înșelase cu siguranță în tot timpul acesta! - erau adevărate. Își strânse pumnii, privindu-l cum își trage pantalonii pe el și se așază pe fotoliu. Nu îl văzuse niciodată fumând, dar, acum, se întinse după haina lui din care scoase o cutiuță mică. În câteva secunde, își aprindea un trabuc și expira fumul. Întotdeauna știuse care era părerea lui despre fumatul în preajma unei doamne: nu se făcea.

- Ce s-a întâmplat, Dacre?

O speriaseră cuvintele lui „Și eu mă tem de același lucru", mai ales că ea nu dispăruse niciodată de lângă el și nici nu avea de gând să o facă. Acțiunile lui contradictorii mențineau tensiunea în sufletul ei și îi dădeau un sentiment înfiorător în stomac. Încerca să se relaxeze, nicidecum să o jignească. Să se relaxeze pentru ce?

- Dacre?, insistă. Voia să știe acum dacă exista o alta în viața lui. Ar fi acceptat totul și... Nu! Era o prostie! Cora n-ar fi acceptat niciodată o alta.

Marchizul își ridică privirea și o țintui pătrunzător. Avea buzele subțiate, chipul livid. Nici urmă de extazul dinainte. Ceva îl chinuia teribil. Își întinse picioarele, își lăsă capul pe spate și căută în el toată puterea pentru a-i spune lucrurile, exact așa cum erau, fără a părea nebun. Credea în continuare că nu îl va crede, că va râde, că se va distra pe seama lui și, după șase luni... după șase luni o va pierde.

- Este mai complicat decât crezi..., înghiți în sec lacrimile care i se adunaseră în ochi.

- Atunci, explică-mi!, îi ceru. Era un ordin, nu ținea cont de suportul emoțional de care avea nevoie soțul ei. Cora se temea de adulter, Dacre se temea de moarte.

Simțind-o vehementă, bărbatul își uni degetele și luă o gură mare de aer. Începea povestea.

- Marchizii de Huntly sunt primii marchizi ai Scoției. Titlul este primit de străbunul meu în 1599. De altfel, după marchizul de Winchester, Huntly e al doilea cel mai vechi titlu de marchiz din Insulele Britanice - oftă, încercând să explice lucrurile amănunțit, pentru ca ea să nu aibă nicio urmă de neînțelegere, deoarece se temea că nu putea relua povestea -, de fapt, conți de Enzie și marchizi de Huntly, numiți așa chiar de Regele James al VI-lea. Cora aprobă, semn că voia să accelereze lucrurile.Totuși, înainte ca acest eveniment să se fi întâmplat, mult în urmă, cred, undeva în secolul al XV-lea, când în familia Quinty, din Scoția, lairdul zonei Huntly a făcut o greșeală. O privi pe Cora, care se instalase mai bine pe perne, acum că părea o poveste departe de adulterul pe care îl bănuia greșit, clipind rapid, intrigată. Zâmbi. Dacă nu ar fi fost vorba despre ei, aceasta ar fi putut fi o poveste de spus miresei sale în noapte nunții lor, care să îi bucure pe amândoi. Știau cum ar fi încheiat seara.

- Ce a făcut?, îl întrebă ea, curioasă, căci Dacre se oprise să o contemple și uitase să spună mai departe istorisirea.

- A răpit fata clanului vecin, care era promisă altui bărbat, rezumă într-o frază totul. O scuti astfel de ororile care duseseră la acea răpire, pe care le descoperise și el în cărțile vechi ale familiei, prin scrisul de-abia deslușibil.

- Deci este o poveste de dragoste?, zâmbi Cora. De asta te temi, domnule?

Bineînțeles că asta înțelesese. Poate că avea nevoie de mai multe detalii: