Departe de a fi predestinați

CAPITOLUL 25: Luna de miere nu este despre sex

Dacre fusese printre norocoșii care nu avusese niciodată rău de mare, deși băieții cu care plecase în voiajul său până în Indii sau până în Africa avuseseră. Reușise să stea lângă propră, să ajute marinarii în caz de furtună și să mănânce orice, în cantități destul de mari, să bea până se plictisise de gustul alcoolului și să se bucure, totodată, de priveliștea oceanului neîmblânzit. Toate astea în picioare, fără să simtă vreun moment că amețea din cauza valurilor. Colegii lui se veseliseră doar când erau pe uscat, căci, imediat ce urcau la bordul navei, începea sesiunea de gâfâit și de rău. Ar fi putut totuși să i se facă rău din cauza imaginii răscolitoare a stomacului golit, dar nici asta nu se întâmplase; curând, aflase că are calități de infirmieră, dacă se putea numi așa: nu îi era silă și avea răbdare cu bolnavul.

Acum era recunoscător că, stând în preajma prietenilor săi, observase cum se putea trata sau ameliora starea de sănătate a suferindului. Bineînțeles că în calmul lui Dacre intervenea un aspect înfiorător, acela că niciunul nu fusese gravid, precum era Cora. De aceea, atunci când se lăsase lângă ea, în genunchi, prinzându-i părul și așezându-și o mână pe spatele ei, iar femeia îi șoptise întrebării sale dacă a mâncat sau nu cu o înclinare negativă a capului, marchizul înghițise în sec. Asta nu putea fi bine.

O zicea pentru că nu știa dacă va mai putea mânca ceva în seara aceea și o gravidă nemâncată nu putea să fie bine nici pentru mamă, nici pentru copil. Închise un moment ochii, mângâind cu degetul mare ceafa Corei. Soția lui, copilul lui pe care, într-un moment de agonie sufletească, atunci când se trezise cu posibilitatea ca sensibilitățile lui pentru Cora să fie distruse de o relație extraconjugală, îi părăsise. Se blamă în continuare pentru asta, în timp ce Cora expira obosită.

Trebuia să își revină măcar el, dacă ea nu părea capabilă nici să stea în picioare. Așa că, liniștindu-se, Dacre o ridică în brațele lui și o așeză pe pat. Știa că statul în pat, întins, ajută. Mulți dintre camarazii lui rămăseseră așa timp îndelungat până se obișnuiseră cu marea, deși se îndoia că ea va rămâne mult timp întinsă; va naviga ca gândul, acum că se întâmpla să aibă boala de mare.

— Când a început starea de rău?, o întrebă, așezându-se lângă ea și inspectându-i ochii, buzele.

Cora înghițea greu. Probabil o durea gâtul de la cât vomitase. Avea obrajii palizi și părul ieșit din coc, în toate direcțiile. Cel mai probabil dormise puțin, când fusese trezită de zgomotul mării, ea și stomacul ei.

— De când am realizat că ne mișcăm. Cora se întoarse pe o parte, cu spatele la el, încercând să își ascundă cât de mult putea chipul. Plânsese destul de mult și probabil că avea ochii roșii. Nu voia să îi arate starea în care se afla, să îi înmoaie inima cumva. Știa și ea că, pentru toate astea, era exclusiv vina ei. Nu trebuia să îl facă să se simtă călăul, când era clar că nu era vorba despre asta. Ea retezase aripile ralației lor și acum se mira că acest bărbat reușise cumva să zboare înapoi. De ce era aici? Oftă și cu glasul stins adăugă: În Londra nu mă mișcam.

Era singurul lucru pe care îl putea spune acum.

— Evident, zâmbi Dacre, chiar dacă intenția ei nu fusese să îl facă să râdă.

Îl auzi oftând, frecându-și probabil picioarele. Decidea ceva? Ce? Strânse așternutul în mâini, măcinată de un singur gând. Verigheta..., unde era verigheta de pe degetul său? Nu fusese atentă la inelar. Venise cumva să i-o dea, să se despartă acum și aici de ea? Venise ca să o abandoneze? Își trecu mâna peste abdomen. De când se pornise corabia și mai mult acum, copilul ei părea agitat. Își făcea griji pentru căsnicia ei și pentru copil. Nu îl simțise niciodată așa. Buzele îi tremurară și se sperie de posibilitatea de a izbucni în lacrimi. Nu. Ar fi fost nedrept din partea ei să îl influențeze.