CAPITOLUL 7: Departe de Londra

3K 294 26
                                    

Când ieșeai din Londra, peisajul devenea mai curat, mai verde și mai îmbietor. După revoluția industrială, orașe din lumea întreagă se schimbaseră, unele mai repede decât altele, iar Londra nu putea rămâne în urmă. Se transformase într-un oraș aglomerat, în care aerul devenea mai puțin suportabil din cauza agomerației și a mecanismelor moderne. În toată această învălmășeală, fata se bucura de fiecare dată când trebuia să plece din Londra, să cutreiere drumurile de țară. De altfel, fata nu știa, de fapt, unde era Southened-on-Sea, întrucât nu vizitase niciodată niciun domeniu de-al marchizului, în timp ce el străbătuse în lung și-n lat conacul de la Hillhore. Dacă nu ar fi fost momentul ăsta ales pentru ca ea să aibă această oportunitate, Cora s-ar fi bucurat că ajungea să vadă oceanul. L-ar fi întrebat, probabil, din minut în minut dacă au ajuns și nu și-ar fi fixat privirea astfel în broderia pe care o realiza. Nici ea nu știa ce cosea. Era convinsă că va trebui să descoasă totul și să o ia de la capăt, când avea să fie mai puțin presată de prezența lui Dacre.

Trăsură se mișcă periculos peste un dâmb, iar acul i se înfipse în deget. Icni. Sunetul atrase atenția marchizului. Îl durea gâtul, cel mai probabil, pentru că de când plecaseră privea pe geam. Pentru mai bine de patruzeci de minute călărise. Apoi, când norii se adunaseră pe cer, alesese să se retragă în trăsură, alături de ea și de Mary Bowman. Femeia îl privea rece, pe sub ochi, pregătită parcă să îl desfigureze, dacă s-ar fi apropiat de Cora. Bineînțeles că Dacre nu intenționa niciun moment asta. Arăta nepăsător, ca și cum își căra copiii la moșia de la țară și abia aștepta să le dea drumul acolo ca să scape de ei.

— Te-ai înțepat?, o întrebă.

— E în regulă.

Strânse degetul până ce se formă o picătură mică de sânge care amenință să păteze rochia. Dacre fu agil, își scoase propria batistă și îi prinse degetul în ea, pătând-o.

— Cred că nu ar fi înțelept să mai coși. E un teren accidentat în zonă, până ce ajungem la conac.

Mary Bowman îi prinse lucrul și i-l așeză în coșuleț, plescăind iritată de prezența acestuia. În timp ce îi păstră batista cu monogramă, înfășurată în jurul degetului său, tot ce îi rămase de făcut fu să îl privească și să își muște agitată buzele. Era mai lejer îmbrăcat, ceea ce probabil Mary considera ca fiind imoral. Renunțase la pălărie și la lavalieră în favoarei vestei și a cămășii imaculate. Pantalonii și cizmele pe care le purta erau obișnuite, simple, deși se putea observa, la ambele articole, măiestria cusăturii. Mary strâmbă din nas în direcția sa. Cora oftă; atmosfera trebuia să se detensioneze cumva sau vor lua foc chiar aici.

— Sunt stânci aici, aruncă paie pe foc însoțitoarea ei. Ce va vedea milady?

— Marea, doamnă Bowman, răspunse Cora, căci observase privirea ucigașă a lui Dacre. Ai văzut vreodată marea, doamnă Bowman?

— Nu îmi place marea!

— Păi și ați văzut-o?, insistă Cora.

— Nu trebuie. Știu că nu mi-ar plăcea.

Evident. Mary Bowman nu făcea nimic inutil. Totul trebuia să fie cu un scop. Poate că și ea era o cauză pierdută, așa că fata nu mai continuă, privind tăcută câmpiile perfect curbate, terenurile nesfârșite și, în zare, contopirea apei cu cerul.

— Am înotat în apele astea când eram mic, adăugă Dacre, atrăgându-i atenția de la sărutul celor două entități. Acesta este domeniul mamei mele, și eu obișnuiam să petrec vacanțele aici, mai ales după ce tata s-a căsătorit a doua oară. Sunt convins că vă va plăcea, doamnă Bowman, să participați la festivalul primăverii din sat.

Departe de a fi predestinațiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum