Winter // Nightfall (Partea I)

Capitolul patruzeci și opt

      Îmi privesc lung reflexia în oglindă și am parte din nou de același sentiment străin, de parcă eu nu aș fi eu. Arăt atât de bine cu acest machiaj aplicat de Arizona și cu rochia de bal pregătită  pentru acest ultimatum, dar în lăuntrul meu simt un gol, un gol ce își lărgește marginile pe zi ce trece și nu îl mai pot acoperi orice aș face. Simt că ceva lipsește cu desăvârșire, și știu care este motivul, dar nu îi pot readuce înapoi pe nici unul, nici pe tatăl meu drag și nici pe iubitul meu, care de fapt nu mai este iubitul meu, nici măcar nu știu ce se întâmplă și în ce stadiu ne aflăm. A trecut aproape jumătate de an...

      Va fi o seară dureros de dificilă. Este ultima seară în calitate de elev al White Chapel Highschool și de asemenea ultima seară ca locuitor al micului orășel ploios numit White Chapel.
Mâine dimineață, eu și mama ne vom urca în mașinile noastre și ne croim drumul spre o nouă viață, în minunatul oraș New York. Unde mama își va căuta un loc de muncă stabil, iar eu voi munci undeva pentru a ajuta cu banii și taxele universității.
Îmi voi lua la revedere de la prietenii mei și ne vom revedea în toamnă. Deși pot locui pe gratis în apartamentul mătușii mele Mary -deși are doar o cameră unde aș fi fost nevoită să o împart cu mama-, am ales să îmi găsesc un loc în campus, alături de Arizona. Știu că ea va face în așa fel încât vom fi colege de cameră.

      - Olivia? aud glasul mamei venind de la parter. Au ajuns Arizona și Simon. strigase în continuare și involuntar am zâmbit

      M-am asigurat că aspectul meu este pus la punct, apoi mi-am luat plicul unde mi-am îndesat telefonul, niște bani pentru orice eventualitate și câteva machiaje minuscule, apoi am coborât la parter și i-am zărit pe cei doi, care au devenit partenerii mei.
Erau minunați, ca de obicei. Nu avea nici un sens să repet asta, de fiecare dată rămân șocată de aspectul lor strălucitor.

      Arizona urlă de entuziasm și mă cuprinse în brațe. După ce și-a expus talentul la desen pe fața mea, a plecat acasă pentru a se pregăti. Va atrage din nou toate privirile băieților asupra ei, cred că majoritatea fetelor o urăsc. La întrebarea "ce a însemnat liceul?" pusă de director la ceremonia de absolvire, Arizona ar fi trebuit să răspundă "supraviețuind timp de patru ani între dușmani". Sau asta trebuia să fie scrisă lângă poza ei din album.

      - Ești magnifică!

      - Nu mai prejos de tine, Laurence! Te-ai întrecut pe tine de data aceasta, ești splendidă.

      - Oh, nu mă flata atât. Ei bine, vom imortaliza acest moment, această graniță a adolescenței și începutul vieții mature.

      Simțeam că lacrimile îmi vor brăzda obrajii în curând, știam că voi plânge în această seară. Este o noapte mult prea emoționantă.
Arizona îi întinse telefonul său mamei, iar ea ne făcuse o sumedenie de poze, privindu-ne cu ochii înlăcrimați.

      - Nu plângeți doamnă Elena, față de părinții noștri, dumneavoastră veți fi la doi pași de noi în anii ce urmează. mama începe a chicoti

      - În fine, fugiți până nu mă toropește plânsul, voi fi prin împrejurimi cu echipa noastră, sunt la un telefon distanță.

      Am salutat-o pe mama și am ieșit din casă, urcând în mașina lui Simon și țintind spre școală. Balul va avea loc, ca de obicei, în spațioasa sală de sport pe care am văzut-o de cinci ori în acești patru ani de liceu, ora de sport nu era printre preferatele mele.

      Ironic, nici unul dintre noi nu a avut partener astăzi, și tot împreună am ajuns, semn că nimic nu ne va separa vreodată.

      - Ghici ce. spuse Arizona și mă trezesc din visare