Winter // Nightfall (Partea I)

Capitolul șase

      Somnul mi-a fost întrerupt de lumina persistentă și iritantă ce îmi lumina întreaga cameră, am înjurat în barbă încet din pricina faptului că seara trecută am uitat să trag draperiile, ceea ce este ciudat, fiindcă acest lucru este un obicei foarte comun mie și nu mi se întâmplă să uit draperiile în lateralele geamului.
Și cel mai ciudat lucru, și chiar mă înspăimântă, nu îmi aduc aminte mai nimic din ceea ce s-a petrecut seara trecută si după ce s-a întâmplat accidentul lui Kristen, colega noastră din liceu atacată de animal, nu dețin decât niște amintiri foarte vagi de parcă aș fi fost beată.

      Nu e adevărat, nu țin minte să fi pus gura pe alcool, excluzând punciul și în niciun caz eu nu beau atât de grav încât să nu-mi amintesc ceea ce am făcut. Ce s-a întâmplat?!

      M-am ridicat în fund și am simțit cum m-a cuprins o migrenă îngrozitoare și capul efectiv îmi plesnea de durere. Mi-am strâns ochii și mi-am masat tâmplele, așteptând ca durerea să se estompeze dar simțeam că acest moment nu mai vine.
M-am ridicat din pat și mergeam agale spre baie, unde se odihnea cutia cu medicamente a mamei, probabil o să găsesc o aspirină să o dau pe gât. Nu știu ce nu este în regulă cu mine momentan.

      După ce am luat o pastilă, m-am întors în camera mea. Era ora unsprezece, deci mama era plecată de mult timp la muncă.
Mi-am ridicat telefonul de pe podea și am intenționat să o sun pe Arizona cu scopul de a întreba legat de seara trecută, dar un mesaj ce ședea pe ecranul principal a reușit să îmi ruineze și mai tare dimineața.

      "Olivia, vino cât de repede poți la spital. Arizona este rănită!"

      Mesajul primit era trimis de Simon și imediat cum am terminat de citit am simțit cum realitatea se destramă bucată cu bucată și în schimb se instalează un gol imens.
Inima a început să bată cu putere și îmi pompa în corp sânge și adrenalină.
Nu îmi mai păsa că eram îmbrăcată în pijamale și cu părul vraiște, instant am sărit din pat ca arsă și am coborât scările casei mai repede ca niciodată, am apucat cheile mașinii mamei ce erau agățate pe cuier și am țâșnit din casă și direct în mașină.

      Eram foarte panicată. Spre norocul meu există doar un singur spital în White Chapel și nu trebuia să mai pierd timpul căutând adrese.
Nu știam ce s-a întâmplat cu Arizona, nu aveam habar ce s-a întâmplat seara trecută, cum am ajuns acasă...
Dar tot ce știu e că trebuie să ajung cât mai rapid la spital pentru a mă asigura că Arizona este bine.
Și implicit am început să lăcrimez...abundent.
Eram speriată, și ca de obicei creierul meu exagerează și în aceste momente se gândește la cele mai groaznice lucruri care i se puteau întâmpla prietenei mele Arizona.

      Odată ajunsă în parcarea spitalului, am gonit spre recepție, unde, spre ghinionul meu, nu se afla absolut nimeni.
Deodată am zărit o asistentă și m-am îndreptat spre ea alergând, încercând să o prind din mers însă se mișca foarte repede femeia asta.

      - Bună dimineața. mi-am dres glasul ca să îi atrag atenția

      - Bună dimineața. îmi răspunse ea oprindu-se pe loc

      - Știți cumva în ce salon se află Arizona Lawrence?

      - Da, salonul optzeci și opt.

      - Mulțumesc.

      M-am îndreptat spre lift și deodată în minte mi-au apărut zeci de amintiri... dureroase... legate de tata. Adevărat spun, că ultima dată când am pășit în acest spital viața mi s-a schimbat radical... în rău, dar ascund asta.
Am apăsat butonul liftului, iar în timp ce așteptam în dreapta mea se formaseră o fată, plângând și părea distrusă, care își ține de mână tatăl a cărui viață se leagă de un singur fir se ață...ce în final s-a rupt.
Sunetul liftului ce a ajuns în dreptul meu mă trezi din visare și îmi șterg lacrima ce alunecă pe obraz, ignorând durerea ce mi s-a instalat în tot corpul.