Winter // Nightfall (Partea I)

Capitolul treizeci și opt

      - Să ne așteptăm la zăpadă iarna aceasta?  

      - Zăpada ne-a omis orașul ani la rând, mă tem că anul acesta va fi la fel.

      - Dar totuși temperaturile sunt deplorabile.

      Zeci de voci răsunau în jurul meu, îmi intrau pe o ureche și ieșeau pe cealaltă, nu rețineam nici măcar ultimul cuvânt rostit de cei ce vorbeau la masă.
Am privit-o lung pe mama care își mișca buzele, semn că vorbește, însă o vedeam în ceață din cauza somnului și urechile îmi erau înfundate pentru că mintea mea era cu totul în altă parte. Ea radia de fericire, aflându-se lângă un bărbat pe care îl consideră solid, precaut, atent și gentil. Zâmbește, râde cu gura până la urechi. Iar eu vreau doar să plâng.

      Este cea mai neagră zi a anului deși sărbătorim astăzi sfânta zi a Crăciunului. De dimineață mama m-a trezit cu noaptea în cap pentru a pregăti ceva de mâncare, desigur am refuzat, cheful meu era undeva la cincizeci de metri sub pământ. Apoi, eu cu ea, Ace și Victoria am mers la biserică. Jalnic! Un trup mort, fără suflet, un criminal să stea atât de calm într-un lăcaș sfânt și să asculte slujba de parcă ar fi un cântec la radio! Total oribil!

      Deși nu am frecventat biserica duminicile, și nu este corect în fața lui Dumnezeu, în fiecare an de Crăciun mergem la biserică.
Doar eu, mama și tata.

      Și de aceea, este cea mai neagră zi. Este primul an în care urăsc că trăiesc această zi. Tata nu este aici. Primul Crăciun fără dragul meu tată. Cu el totul era diferit, plin de viață și fericire. Începeam dimineața cu melodiile de Crăciun pregătite de el, aceleași melodii timp de șapte ani la rând, tradiția este neschimbată. Mergeam la sfânta slujbă apoi vizitam pediatria unde lucra tata și ofeream cadouri copiilor neajutorați pe care tata îi trata, copii care erau atât de bătuți de soartă încât erau nevoiți să își petreacă până și sărbătorile în spital. După toate acestea, organizam masa cu cele mai dragi persoane undeva. Lucruri simple, repetate, dar îmi umpleau inima de fericire. Acum este totul incolor, searbăd, alb și negru.

      În al doilea rând, iubitul meu se află în conacul său, dormind în camera sa, într-un somn atât de lin încât nu poate fi întrerupt. Cel puțin, asta se observă la suprafață. Căci în interior, Winter este încătușat de un cerc vicios de frici, ce i se înfiripă sub piele ca niște furnici otrăvitoare și îi atacă conștientul, este chinuit constant de marile frici ale sale. Propriul său corp a devenit însuși o închisoare a groazei din care Winter nu poate evada. Este speriat, confuz, cu puterile la pământ, aproape de a se da bătut.
Adeline se zbate pentru a găsi o vrajă, o cale de scăpare pentru "stăpânul" ei.
Iar eu, sunt doar o cârpă neajutorată. Și mă învinovățesc pentru asta, este numai și numai vina mea. Simt că eu l-am târât pe Winter în treaba asta murdară.
El este diferit.
Iar eu m-am zbătut atât de mult să-l atrag spre lumea umană încât am clacat.

      - Draga mea Olivia, nu te-ai atins deloc de mâncare, te dezgustă felul în care gătesc?

      Simon mă ghiontise subtil cu cotul și am tresărit, cuprinzându-mă o amețeală bruscă.

      Am dat negativ din cap. Doamna Marianne gătește minunat. Mâncărurile sale sunt oripilant de delicioase. Însă dacă voi mânca ceva în acest moment, mi se va întoarce stomacul pe dos.

      - Te simți bine Olivia? mă întrebase mama și mă fixase cu privirea

      - Sunt bine!

      Arizona cu mama sa se aflau lângă mama și Ace și le-am privit. Doamna Helen nu are idee că fiica sa nu mai este cine a fost înainte. Deși aspectul Arizonei s-a schimbat radical. Și este de asemenea vina mea, dacă nu era Winter, Arizona nu ar fi devenit o creatură a nopții.