Cum să rămâi singură

Datu' mare

          Bun. Deci suntem în 2015. Ura. Am băut? Am băut. Am jucat Învârtita din Ardeal? Am jucat. Ne-am făcut mascul nou? Nu, că vechi nu era. Am băut? Stai, am zis-o. Am băut? Am băut.

          Şi lăsăm la o parte 2015 că partea cu 15 nu îmi place ( nu vreau să vorbesc, da' include o veveriţă şi 2 pachete de unt) şi ne întoarcem hoho ( nu,nu la Moş Crăciun, amatorilor), tocmai pe vremea dragului de Alejandro după care se pare că Domnişoara Gaga era topită. Cine nu era, până la urmă? Probabil zăpada că la naiba nu mai poate omul să meargă fashion că îşi sparge capul. Nici castorii nu mai funcţionează în ziua de azi. Copiii ..

          Na .. cum spuneam, Alejandro era mişto rău acum câţiva ani. Mai ales că noi copiii nu aveam voie să ne uităm la nebunii ăia cum .. îşi dau duhul într-un mod mai special, să zicem. Şi în caz că nu l-aţi văzut, asta e .. cântaţi Ca o apă cristalină, că-i la modă. Da' cert e că dacă l-ai văzut, deveneai cel mai tare copil din cartier. Da, eram bătuţi în cap pe atunci ( probabil şi acum) da' cine eram eu să schimb societatea? În fine, ideea e că eram la vârsta aia în care tot ce este interzis şi "deocheat" ( mersi bunica) era teren minat. Mina era tata. Şi mama. Şi porcuşorul ăla de Guineea care se uita dubios la mine când deschideam YouTube-ul ( ca să mă uit la episoadele din fetiţele Powerpuff pe care nu le-am văzut, nu vă gândiţi la altceva). Şi ca o fetiţă conştiincioasă ce am fost .. şi sunt, nu am trecut peste privirile porcului care se uita aşa de insistent de zici că o să-i iau gulia aia cu care se îndopa şi nu m-am uitat. O stafidă, vă rog!

          Şi uite că ura, am ajuns la lecţia de neatracţie de azi:

                                                               Datu' mare

          Mă refer la momentele alea când te dai "mare" chiar dacă ai 1.40 înălţime. Ba nu. Rectific: atunci când nu ai de ce, minţi de faci porumbelu' să se creadă ciocănitoare, că se dă de atâtea ori cu capu' de copac. Poate n-ai înţeles. Poate. Am zis poate. " Vai de coropişniţa mea, da' ce lecţie o mai fi şi asta, domn'le?" Ei na, acuma faci şi figuri. Stai oleacă.

          Deci eram eu, cu el, cu el, şi cu ea. Şi el, care era foarte bun prieten cu ăla, stătea cu aia lângă chestia aia şi se jucau cu jocul lu' ăla pe care l-a adus aia de la bună-sa. Sau mai pe scurt, Vasile, Ghiţă şi Svetlana se jucau. Şi vin yo, aia miştocară, şefa şefelor, bossul bossilor, capu' mafiei, să mă joc Nu te supăra frate. Da' na, după 10 minute s-au cam răcit apele, că era cam frig, şi Svetlana a dus jocul sus ( nu în cer, că bună-sa nu a ajuns acolo încă) şi am rămas cu ăi' doi crai de la răsărit. Am vorbit despre convulsie cerebrală, caroserie, stratosferă .. lucruri discutate de copiii 10-13 ani. Şi evident că de la convulsie am trecut la Alejandro, că vorba aia: N-ai un Alejandro al tău, eşti fiul pământului.

          Normal că nu mă puteam face de râs, aşa că am minţit. Cine nu ar face asta când e într-o situaţie dificilă şi la limită ca atunci când nu ai văzut un clip la modă? Ce vertebrate .. Evident că m-au întrebat cum e, dacă îmi place, dacă mă regăsesc.

          Cum naiba se poate regăsi un copil de generală într-un videoclip cu .. şi cu .. şi un bici? Nu, noi eram jmekeri şi ne regăseam în divulgaritatea umanistică a unui om care s-ar putea retuşa pe un blastom al nonşalanţei nonconformistice într-un Jean Calvin. Evident că nu mai aveam scăpare. Mă uitam în ochii lor cu care mă încolţeau şi parcă îl vedeam pe porcu' ăla de acasa. Ce Mama Omida au masculii ăştia cu mine?

          Şi am băgat tot ce ştiam, sau nu ştiam în clipul ăla şi ăştia se uitau la mine cu o faţă de            "Asta-i nebună, aduceţi-mi un stâlp". Da' ce, de ce, de ce credeau că sunt nebună? Că masculii ăştia ştiau videoclipul, l-au văzut, l-au sedus ( de fapt invers, da' sună ciudat) şi eu cred că am băgat şi o arahidă pe acolo, să fie totul complet. Daţi-mi o cărămidă vă rog, da' tare, nu ca şi cărămizile astea din ziua de azi, care nu-s bune de nimic, să fiu sigură. Să-l rezolv pe ăsta micu' din cutia craniană care mă urăşte de când eram în generală. Dacă stau bine să mă gândesc, pe la 2 ani tot băgam chestii ascuţite în gură, deci probabil ura asta există de mai mult timp.

          Concluzia? Dă-mi numărul neurologului tău. Concluzia concluziei? Datu' mare, deşi de face să te simţi al naibii de bine că îi bagi pe rataţii ăia în inferioritate, este .. riscant. Da' cum pila mea de unghii să te opreşti când e aşa mişto?

          Urăsc foarfecele.

          Oricum vreau să subliniez faptul că nu e vina mea ce se întâmplă.

                                                                                   La naiba cu băieţii.