Ploaie de intuneric

Capitolul 15

     De data asta, nu mai aveam cum să dau înapoi. În caz că seara avea să ia o altă turnură, speram ca Adam să fie de partea mea. Nu se va supăra prea mult că i-am ascuns asta, nu?

   — Îmi promiți că rămâi calm?

     Dacă era să stau să mă gândesc mai bine, nu știam de ce să îmi fie frică mai tare. De ceea ce are de gând directorul, sau de ceea ce ar putea face Adam. Nu voiam să aibă probleme din vina mea. Dar era mult prea târziu ca să dau înapoi. Era momentul potrivit să afle despre asta.

     Nu a schițat niciun gest, dar privirea nu i-a mai zburat spre cei doi de sus.

   — Mai ții minte când ți-am spus despre visul acela? Cu directorul și bărbatul ăla?

     Avea o bănuială. I se citea foarte clar pe față.

   — Era adevărat, nu?

     Am plecat capul în podea și am aprobat din cap, în liniște.

     Mă simțeam mult mai prost decât am crezut că mă voi simți când i-aș fi spus.

   — De ce nu mi-ai spus?
 
     Mi-am ridicat capul, iar privirea lui era deja îndreptată spre cel de sus. Spre marea mea mirare, se pare că el nu ne observase încă. Dar ăsta era un lucru bun. Totuși, mă întreb la ce se gândește Adam acum.

   — Nu am vrut să îți faci griji pentru asta. Ai problemele tale.

     Cuvintele mele păreau că l-au făcut puțin să se calmeze, și să mă privească într-un fel ciudat. Nu îmi dădeam seama ce era exact. Peste câteva secunde însă, furia îi era din nou prezentă pe față.

   — Și crezi că au de gând să spună ceva despre tine? De asta ești îngrijorată?

     Nu știam nici eu cu siguranță dacă eram cea pe care o căutau. Nici ei nu cred că erau. Mai bine spus, directorul. Bărbatul părea să fie convins de asta. Și mă întreb ce l-a făcut să ajungă la concluzia asta. De unde să știe el ceva legat de mine, lucru de care nu sunt nici eu sigură?

     Oricât de mult mă gândeam la asta, nu găseam vreo explicație.

   — Sunt aproape sigură. Directorul s-a uitat la mine prea atent.

     O să dovedesc că tu ești.

      Nu a spus nimic. În schimb, am observat că pe fața lui își făcuse loc alt sentiment. Nu era furie. Era îngrijorare. Mai bine spus, era îngrijorat pentru mine.

   — Ce ar trebui să fac? întreb.

    Începeam să îmi fac mai multe griji. Oare avea de gând să mă expună în fața tuturor de aici?

   — Ar trebui să plecăm.

   — Cum?

     Nu mai apuc să spun ceva, pentru că începe să se miște. Și să mă tragă și pe mine după el.

     M-am întors cu capul să o găsesc pe Mia, dar nu am văzut-o. Speram să nu se supere prea mult pentru asta. Și mai speram că aș putea să îi spun într-o zi tot adevărul.

     Adam continuă să meargă printre mese, atrăgând câteva priviri din jur. Nu știam dacă sunt pentru mine sau pentru el, dar când am auzit o fată de lângă noi menționându-ne pe ambii, mi-am aflat răspunsul.

   — Întunecatul și luminoasa sunt împreună?
 
     Nu știam dacă și Adam a auzit asta, dar nu dădea semne că înțelese ceva.