Capitolul 22

709 51 30
                                    

   — De ce ai făcut asta?

     M-am tras puternic de lângă Adam, lucru care l-a făcut să ofteze. Sincer, cred că mai mult întrebarea mea a făcut-o.

   — Nu te puteai controla. Dacă își dădea seama de puterile tale?

     I-am imitat gestul de mai devreme și am privit în jurul camerei. Nu era nici urmă de Shadow. Ori nu era aici înainte, ori a plecat acum câteva secunde.

   — Și-a dat seama deja, spun. Și nu era ca și cum nu îi spuneam.

     Adam pare să mă privească surprins pentru câteva secunde, apoi ochii lui albaștrii încep să revină la starea inițială.

   — De ce crezi asta?

   — Înainte să dispărem, am văzut ceva ciudat în ochii lui. Nu știu ce era cu siguranță, dar sigur nu ceva plăcut.

     Da, trebuia să îi spunem și lui ceea ce eram eu. Dar asta trebuia să se întâmple după ce îi explicam planul directorului Misks. Nicidecum nu trebuia să vadă puterile mele defecte și apoi să nu avem șansa să îi spunem ceva. Nici nu vreau să mă gândesc la ce crede acum. Dacă a luat legătura cu Michael?

   — Putea să fie orice altceva.

   — Asta era. Sunt sigură.

     Ne așezăm amândoi jos, fără să spunem nimic pentru câteva secunde. Am privit absentă prin cameră, fără să mă gândesc la ceva anume. După câteva clipe însă, ultimele întâmplări mi-au revenit în minte.

   — Nu știm cum va reacționa când ne vom întoarce. Și după ce dezastru ai făcut acolo, nu cred că ne va primi cu brațele deschise.

     Trag aer puternic în piept, după care mă las pe spate.

   — Ar trebui să încercăm să facem cumva să îți controlezi sentimentele. Momentan, puterile îți sunt declanșate de cele puternice. Încearcă să gândești măcar pozitiv.

     Știam că am făcut-o de oaie. Însă nu puteam să reacționez altcumva. Când am auzit despre ce a spus că ar putea credea bunicul dacă ar fi trăit, pur și simplu nu am putut să mă controlez. Era ca și cum eram un robot căruia tocmai i-a fost distrus cipul pentru control. Sau orice l-ar ține în frâu.

     Nu am fost nici măcar conștientă de ceea ce am făcut.

     Acum că mă gândesc, nu știu care parte e mai rea.

   — Știi despre ce s-a întâmplat cu academiile noastre?

     Îmi mut privirea asupra lui, fiind pe cale să îi surprind expresia. Așa cum mă așteptam, nu era una frumoasă.

     Eu una, nu mai eram sigură de nimic după cele întâmplate. Știam doar ceva, dar nu puteam să trag concluzii fără să aud și cealaltă parte a poveștii.

     Mama mi-a povestit că bunicul a mers la o adunare a conducătorilor, unde nu a fost tratat deloc frumos. Conducătoarea întunecaților l-ar fi acuzat de o problemă gravă, pe care nu o comisese el. După asta, Academia întunecaților nu s-a mai înțeles deloc cu cea a luminoșilor.

     În urmă cu trei ani, eram convinsă că bunicului i se făcuse o nedreptate și că întunecații erau personajele negative. Acum însă, nu puteam să trag vreo concluzie.

     Adam pare că nu știe ce să spună pentru câteva momente bune. Mă privește însă fix, părând că se gândea la ceva. Nu că mi-ar fi prea greu să ghicesc.

Ploaie de intuneric Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum