Ploaie de intuneric

Capitolul 19

     Sper că luasem decizia corectă când am spus că voi veni aici. O Tara care nu voia să mă ajute nu suna prea bine, ținând cont ce se întâmplase în trecut. Îmi strânsesem puțin din orgoliu când lăsasem înăuntru. Și să nu mai spun că dacă avea Tara nevoie de ajutor, nu puteam să stau degeaba. Cu toate că nu îmi convine treaba asta. După ce îmi făcuse, nu mai merita să o ajut. Mulțumesc doar că nu suntem în situația aia.

     Încep să mă joc cu degetele mâinilor, iar ea încearcă din răsputeri să își ascundă zâmbetul.

     Încă mai puteam să plec.

   — Deci, știai că o să vin?

     Mătușa Tarei pare că se depărtează de noi. Mă bucur însă că a plecat. Cred că era și ea conștientă de tensiunea dintre noi.

     Așteptam amândouă să iasă din raza noastră vizuală, apoi fata se așează la o mică distanță de mine.

   — Nu vreau să mă laud, dar da. Știam că vei veni.

     Oricât de mult aș vrea să o întreb ce se întâmplase în seara aia, mă abțin. Era ceva înăuntrul meu care spunea că nu merita să fie iertată chiar dacă o făcuse pentru binele meu.

   — Știi și de ce?

     Pare că îmi studiază chipul, apoi își apleacă privirea pentru câteva secunde.

   — Sincer, am mai multe motive în minte. Nu sunt încă sigură care e cel bun.

   — Bine. Atunci o să trec direct la subiect și o să spun.

     Simțeam o oarecare reținere din partea ei, dar am ales să o las deoparte.

     Când văd că nu spune nimic, îmi continui ideea.

   — Am nevoie de pietre.

     Face o grimasă și își lasă puțin capul pe spate. Asta îmi dă de înțeles că nu e tocmai ideea la care se aștepta cel mai mult.

   — Pietrele stelare?

   — Mai ai și alte pietre? Pe care să ți le fi dat eu, și care să nu fie tocmai normale.

     Îmi aruncă o privire care înseamnă că mai bine aș tace din gură. Ei bine, chiar dacă aș fi dat timpul înapoi, tot aș fi spus-o.

   — Nu te știam atât de amuzantă înainte.

     Forțez un zâmbet, și îmi schimb poziția într-un fel în care să înțeleagă că vreau să plec mai repede. Mă întorc cu genunchii spre ușă, și mă las mai pe marginea canapelei.

   — Pot să îți fac rost de pietre, dar nu azi.

   — Atunci când?

   — O să le primești mâine seară.

     După cuvintele pe care le folosise, părea că nu le are chiar în casă. Mai bine spus, părea că sunt în orașul vecin, îngropate în mijlocul pădurii.

   — Unde le-ai pus de nu le poți aduce mai devreme?

     Se vedea destul de clar că nu era sigură dacă să îmi spună sau nu adevărul. Oscilarea ei era ceva neînțeles de mine. Nu stia dacă să mi le dea, sau erau chiar la o distanță măricică?

   — Mi-ai spus să nu îți zic unde sunt, mai știi? Deci o să le ai și gata. Nu cred că mai e rost de alte întrebări.

     Eram conștientă că trebuia să plec cât mai repede.