Ploaie de intuneric

Capitolul 17

     Era în sfârșit momentul.

     Încă de când ne-am trezit, Adam și cu mine ne-am pregătit să mergem la femeia pe care o cunoștea el. Cea care ne-ar fi putut spune despre mine și ce sunt mai exact puterile mele.

     Adam găsise o pereche de blugi de-ai lui Kate dintr-un noroc chior. Măcar nu mă duceam îmbrăcată cu o pereche de pantaloni în care mai încăpea cineva cu mine. Mi-a mai împrumutat un hanorac de al lui, care îmi venea mai mult decât perfect.

     Când ne îndreptam spre locuința femeii, mă simțeam în toate felurile. Gândul că am putea da peste cineva cunoscut îmi făcea stomacul să se strângă. Dar cel de lângă mine părea mult mai panicat. Întorcea capul o dată la două secunde și avea grijă să nu ne urmărească nimeni. Dacă era să recunosc, mă bucuram că își face griji pentru mine. Și încă cum. Dar nu puteam să nu mă simt prost că îl trag în toată treaba asta după mine. În că lucrurile vor lua o altă întorsătură și ar putea păți ceva, va fi numai vina mea. Nu cred că aș putea să îmi iert asta.

     Îmi revin dintr-o dată în cap primele momente în care ne-am întâlnit. Cum se face că la început nu ne suportam și acum suntem..., așa cum suntem?

     Dacă era să mă întrebi pe mine, încă țineam la Adam. Cred că în momentul ăsta îl iubeam mult mai mult decat o făceam înainte.

     Nu că aș recunoaște asta vreodată cu voce tare.

     Cel puțin, nu până nu imi va spune ce simte el pentru mine.

     Și în niciun caz nu aveam timp de lucrurile astea acum.

    Nu știam locul în care am ajuns. Era în oraș, dar într-un loc mult mai izolat. Nu era un cartier de elită, dar cu siguranță nu era nici unul prin care ți-ar fi fost frică să treci. Cred că era..., ușor normal.

     Dacă înainte brunetul era atent la ce se întâmpla în jur, nu știu ce cuvânt aș putea să folosesc acum. Era doar de zece ori mai focusat pe ce se întâmplă. Iar dintr-un motiv anume, nu voiam să știu de ce și-a ascuțit simțurile acum. Cu toate că aveam câteva bănuieli.

     Nu părea să fie multă lume prin jur, dat fiind că încă nu am văzut pe nimeni.

     Peste câteva minute în care Adam a încercat să găsească locuința la care trebuia să mergem, ne oprim în fața unei case.

     Era la fel ca celelalte de aici. Doar că era ceva ciudat. Nu știam dacă mi se părea mie, dar dinspre casă venea o oarecare căldură. Poate că mintea mea începea să se ducă la vale, dar restul corpului nu ar fi trebuit să reacționeze așa. Era ceva anume care mă atrăgea înăuntru. Iar eu nu puteam să îmi explic lucrul ăsta.

   — Cred că am ajuns.

     Îmi mut privirea pe Adam, încercând să îmi dau seama la ce se gândește. Dacă o știa pe femeie, atunci era totul în regulă. Dar sentimentul de căldură mă făcea să privesc sceptică. De ce mă simțeam așa?

     Părea că și el încearcă același lucru. Dar cred că și-a dat seama mult mai repede decât mine, după expresia pe care bănuiesc că o am acum.

   — Simți ceva?

     Își ridică ușor o sprânceană, lucru care mă face să continui.

   — Ai vreun sentiment ciudat? Îți dă casa vreo anumită senzație?

    Era mai mult decât clar.

   — Ție îți dă vreo senzație?
 
     Dau din cap, întorcând din nou privirea spre ușa de la intrare.

     Adam își așează o palmă pe umărul meu, apoi vine mai aproape de mine. Ochii lui albaștri îi fixează pe ai mei, transmițând mult mai multe șocuri electrice înăuntrul meu. Cu siguranță prezența lui nu mă făcea să mă calmez.