Ploaie de intuneric

Capitolul 5

     Era imaginația mea? Oare chiar atât de rău ajunsesem?

     Când mă observă și el, rămase la fel de surprins.

     Chiar nu aveam nicio idee despre ce să cred. Nu aș fi putut să visez asta. Chiar dacă nu l-am uitat, și nu o să o fac prea curând, eram aproape sigură că ceea ce vedeam eu acum era real.

     Nu știam dacă ar trebui să spun ceva. El era acel elev problematic care trebuia să îmi prezinte locul? Era și el aici? Oare venise să facă același lucru ca și mine? Mă întreb oare de cât timp e aici. Ceva îmi spune că a venit de mai mult timp, dar nu credeam asta pe deplin. Aș spune că nu a apărut aici de mult.

     Îmi împing mai bine palmele în buzunare și fac un pas în spate. Așa am simțit pe moment că trebuie să fac. În acel moment mi s-a părut că și corpul lui a tresărit, luând o poziție mai serioasă, chiar nervoasă.

   — Tu? întreabă cu o voce stinsă.

     Nu știam ce să spun.

   — Ce faci aici? continuă pe același ton.

     Am tăcut din nou. Am înghițit în sec, apoi am simțit că trebuie să vorbesc.

   — Presupun că același lucru ca și tine.

     Nu așa mi-am imaginat revederea cu Adam. După ce că nu a vrut să mă vadă și a venit cu scuza aia că a murit, tot el pare să fie cel rănit. Iar eu uram asta. Uram că trebuie să trec din nou prin aceleași lucruri cu el. Chiar dacă e întuneric și nu îi văd bine fața, simțeam din tonul vocii că s-a schimbat. Cred că era și puțin mai înalt, dacă nu mă înșel. Cu siguranță, înălțimea era cel mai nesemnificativ lucru care era schimbat la el.

     Dacă e să fiu sinceră, nici nu credeam că aveam să îl văd atât de devreme. După ceea ce s-a întâmplat, nici nu am crezut că o să îl mai văd vreodată. Iar, judecând după gesturile lui, crezuse același lucru.

     Bine, eram sigură că va fi să mă întâlnesc cu cineva din trecutul meu. Dar nu am crezut că asta se va întâmpla așa. În primul rând, nu am crezut că o să fie atât de devreme. Iar în al doilea, nu am crezut că o să fie el. Dar nu cred că asta mă ajuta cu ceva acum, dacă aveam să deschid gura.

   — Să-i spui lui Tandles că mi-a trecut de tot turul.

     Cu astea spuse, se întoarce pe călcâie, și se îndreptă spre clădirea dinspre care a venit.

     Asta era tot?

     Nici măcar nu întrebase dacă eu eram cea căreia trebuia să îi arate locul. Și directorul, trebuia să îmi prezinte locul pe lumină. Poate că nu era cu adevărat Adam. Poate că era pur și simplu cineva care doar semăna cu el. Dar asta nu explică de ce a plecat așa de aici.

     M-a recunoscut. Știa cine sunt.

     Deci, balanța înclină spre prima variantă. Cel pe care l-am văzut acum câteva secunde a fost Adam. Oh, și să nu uităm că a fost un Adam care s-a comportat cu mine de parcă eu i-aș fi spus cuiva să îi spună că am murit.

     Un Adam complet diferit, sau, poate, un Adam la fel ca la început.

.

     Nu aveam niciun chef, și nici starea necesară ca să cobor din pat. Dar, am făcut-o. Directorul mi-a spus de ieri că ziua asta o să o am liberă ca să mă mai obișnuiesc. Nu că aș avea cum să mă obișnuiesc într-o singură zi.

     Shadow stătea pe pat, și mă privea cu ochii lui albaștrii. Părea că mă încurajează. Iar asta mă ajuta. Aveam un prieten la nevoie.