Ploaie de intuneric

Capitolul 21

     Primul loc de pe listă era cel al naturaților. Sincer, nu știam încotro avea să ne ducă treaba asta. Dacă era să mă întrebi pe mine, puteam să jur că nu ne va da nimeni ce ne trebuie. Sau, mai bine zis, eu nu aș fi făcut-o. Nici nu voiam să mă gândesc de câte ori va trebui să spun cine sunt și ce ar putea să se întâmple dacă lumea nu face ce spunem noi.

     Am mai privit o dată piatra portal, încă fiind nesigură dacă fac alegerea corectă.

     Tara nu avea de ce să mintă cu asta. Adam încercase să afle și el ceva, dar fără folos. Dacă nu știam noi despre asta, de ce ar fi știut ea?

     Ținutul Galbwood nu era un loc pentru toată lumea. Era cel mai slab descris din toate cărțile academiei. Asta poate pentru că era și unul dintre cele mai misterioase. Cardon Misks nu se prezenta mereu la întrunirile conducătorilor. Și asta dintr-un motiv total necunoscut. Ceilalți care nu veneau aveau motive extrem de bune, dar el nu prezenta niciunul.

     Sincer, el era unul dintre conducătorii de care îmi era cel mai frică. Ce am spus mai sus nu sunt singurele motive. Însuși bunicul îl cunoștea. La vremea aceea nu știam cine e, dar numele Misks era spus cu o acreală mult prea vizibilă de buzele lui. În momentul ăsta, nu știam dacă să îi spun adevărata mea identitate. Dacă bunicul nu îl plăcea, asta însemna că nici el nu îl plăcuse?

     Mi-am spus totuși că nu ar trebui să încep cu o minciună toata treaba asta. Dacă avea să se dovedească că aș fi mințit, nimeni nu ar mai fi avut încredere în mine.

   — Și deci ăsta e locul?

     Întrebarea lui Adam mă scoate din gândurile negative și mă face să revin la realitate.

   — Așa se pare.

    Piatra ne adusese în primul loc. Ce e drept, nu știam dacă eram unde trebuia, pentru că noi eram într-un fel de hol, fără nicio fereastră apropiată prin jur.

     Culoarul era alb, strălucitor, iar peste tot vedeai plante prin jur. Unele erau în ghivece, lângă uși, iar altele coborau jos încă din tavan. Oricât de prostesc ar suna, în fața ochilor chiar era un peisaj frumos. Nu numai că erau de toate culorile, dar aveau și câteva forme ciudate.

   — Cine sunteți?

     Ne-am întors amândoi capetele spre cel care ni se adresase. Era un băiat blond, de o vârstă extrem de apropiată de noi. Cine știe? Poate că o aveam chiar pe aceeași. Purta o pereche de pantaloni negri, și o bluză în carouri. Nu părea să fie foarte nervos, dar nici nu puteam spune că fericirea îi era întipărită pe față. Era pur și simplu, curios. Și nu pot să îl condamn pentru asta.

   — Îl căutăm pe domnul Misks, începe Adam.

     Băiatul pare că ne mai aruncă o privire fiecăruia, apoi își arcuiește o sprânceană.

   — Cine sunteți? Și ce treabă aveți cu conducătorul nostru?

   — O să vorbim doar în fața dumnealui. Te asigur însă, că e ceva foarte important și care necesită atenție imediată.

     Îi eram recunoscătoare lui Adam pentru că mă salvase până aici. Dar tot nu am putut să nu rămân puțin surprinsă la felul în care și-a ales cuvintele. Ar fi un conducător excelent.

   — Sper să fie pe atât de important pe cât spui. Veniți după mine.

     Eu și Adam ne întoarcem privirile unul spre celălalt pentru câteva secunde, apoi pornim în urma lui.