Ploaie de intuneric

Capitolul 9

     Prima dată, recunosc că am avut în plan să nu recunosc nimic, și să mă prefac că nu știu despre ce e vorba. Dar, poate că dacă făceam asta, bărbatul din dreapta mea ar fi putut intra la suspiciun și l-ar convinge cumva și pe director.

   — Încă nu înțeleg de ce credeți că eu aș putea fi cea pe care o căutați. Părerea mea e că aș fi chiar ultima variantă.

     Cel care conduce locul în care mă aflu și pe care l-am crezut cineva puțin mai bun, continuă să mă privească de parcă i-aș fi spus că știu la ce se gândește. Nu îl mai văzusem așa până acum, și încep să cred că e puțin obsedat de găsirea acelei persoane speciale.

   — Am auzit câteva lucruri pe ici-colo, iar cel care e acum lângă noi susține că te-ai fi dezlegat de un scaun prins cu funie cu puterea minții.

   — Cel care e acum lângă noi nu v-a spus și cum am ajuns legată de scaunul ăla?

     Încercam din răsputeri să nu mă întorc în partea cealaltă. Nu știam dacă motivul principal e ură sau frică.

   — Înțeleg că a avut un motiv bun pentru care a făcut asta. Acum aș fi fericit să răspunzi la ce te-am întrebat.

   — Nu mi-ați pus vreo întrebare. Doar ați spus ceea ce crede omul ăla.

   — Omul ăla e acum lângă tine.

     Nici nu pot să spun în cuvinte cât de greu mi-a fost să nu tresar.

     Acum eram convinsă de care era motivul.

   — Nu știu ce a văzut sau auzit, dar eu nu aveam cum să fac așa ceva. Nu în viața asta.

     Liniștea este spartă de râsul murdar al celui de lângă mine. Oare cum știuse că am dezlegat eu funia? Și cum de s-a gândit el că am făcut asta cu mintea? Nu am ajuns încă la magie neagră. Și nici nu cred că era vreo cameră de filmat în încăpere atunci. Oare să fi ajuns la concluzia asta singur? Fără dovadă, nu avea să îl creadă nimeni. Cel puțin, asta sper. Nu știu ce are în minte directorul.

   — Deci spui că nu ai nicio idee despre ce vorbesc? întreabă directorul, serios.

   — Morter, doar nu o crezi, nu-i așa?

     Bărbatul se ridică cu fundul de pe scaun, apoi întinde ușor mâna spre director. Ceva îmi spune că chiar dacă mă va crede pe mine acum, tot va pune pe cineva să fie cu ochii pe mine.

   — Absolut niciuna. Părerea mea e că prietenul dumneavoastră nu ar mai trebui să acționeze în felul asta. Nu cred că ați fi vrut să fiți în locul meu. A întrecut cu mult măsura, și a fost lăsat să continue cu ceea ce face. Nu știu care e rolul lui aici, sau care e legatura lui cu dumneavoastră, dar dacă e un angajat special, cred că ar trebui scos din funcție.

     Părea să mediteze asupra cuvintelor mele, lucru care mă bucura.

     Celălalt pufni.

   — Îți mulțumesc pentru cooperare, domnișoara Moore. Ești liberă să pleci.

     Fără să mă uit în partea dreaptă, mă ridic în picioare și pornesc în pași apăsați spre ușă. Când am vrut să ies din birou, am auzit niște cuvinte, care cred că îmi erau adresate.

   — O să dovedesc că tu ești.

     Am zâmbit și am închis ușa.

     Putea să încerce cât ar fi vrut. Nu avea să dovedească nimic. Pentru că nu eu eram cea pe care o caută.