Ploaie de intuneric

Capitolul 18

     Nu îmi venise nicio idee în minte. Nicio idee bună, cel puțin. Dar dacă chiar voiam să reușesc, trebuia să fac ceva. Mai exact, trebuia să vorbesc cu Tara. Habar nu aveam unde să o caut, dar trebuia să dau cumva de ea.

     După câteva ore bune în care am încercat să dau de cap lucrurilor, mi-au venit în minte câteva variante. Nu știam dacă erau toate adevărate sau doar presupuneri, dar trebuia să credem ceva. Iar eu una, știam că directorul are în plan ceva malefic. Știam cum sună. De ce ar vrea să facă el ceva rău? Ei bine, mi-am amintit de cuvintele femeii. Eram cineva puternic, deci, cu siguranță stăteam în drumul cuiva. Era logic că directorul alesese să scape direct de mine. Dacă ar fi vrut să vorbim, poate că am fi ajuns la un armistițiu. Dar el avea nevoie să știe doar dacă eu eram cea pe care o voia. Nu au încercat să îmi spună că nu aveau să îi facă nimic rău persoanei ăleia. Deci, eram în tabere opuse.

     De Tara trebuia să dau dintr-un singur motiv. Și anume, pietrele. Din câte știm, pietrele pot absorbi magia malefică din orice. Aveam nevoie de toate dacă voiam să îi oprim posibilul plan al directorului.

     Nu voiam să vorbesc cu ea. Iar în caz că aveam să ne întâlnim, în niciun caz nu o voi lăsa să ne ajute. Cel puțin, nu acum. Aveam nevoie de timp în cazul ei. Pentru moment, Adam era suficient. Nu era nevoie să spun că nu îl voiam aici. Oricum aveam să deschid gura degrabă. Are deja o idee în cap și nu pare că vrea să o abandoneze prea curând.

     M-am gândit de două ori dacă să o sun sau nu pe Alice. Dar nu aveam altă variantă. Cu toate că nu voiam, ea era singura care mă putea ajuta acum. Eu nu aveam cum să vorbesc cu Michael. Nu era mult prea greu să îmi dau seama că mă va pârâ directorului. Trebuia să o conving cumva pe Alice să vorbească cu el.

     Iar acum iată-mă în mijlocul camerei, neștiind sigur dacă să fac pasul ăsta sau nu. Într-un final, apăs pe butonul de apelare și duc telefonul la ureche. Se aud două sunete scurte, iar apoi o voce cunoscută, dar mult mai mătură decât cea pe care o știam.

     Chiar mă rugasem în gând să răspundă ea.

   — Alo.

   — Bună, Alice?

     Trec câteva secunde în care pare că se gândește, apoi îmi răspunde nesigură.

    — Depinde cine întreabă.

     Mă așez pe marginea patului, încercând din răsputeri să nu las să cadă lacrima care așteaptă în colțul ochiului stâng.

   — Ascultă, am nevoie să nu audă nimeni ce o să îți spun acum. Ai putea să te depărtezi dacă ești lângă cineva?

     A urmat o tăcere de câteva secunde bune.

   — Ok, ascultă. Chiar nu am timp de nicio porcărie de farsă. Așa că mai bine ai încerca pe holul celălalt.

     Când mi-am dat seama că are de gând să închidă, am încercat să găsesc ceva care ar face-o să se oprească. Ciudat de enervant, nu îmi venise absolut nici cea mai mică idee în minte. Așa că am spus singurul lucru pe care îl puteam spune fără să mă gândesc prea mult la altceva.

   — Sunt Sky.

   — Poftim?

     Chiar mă bucur că nu i-am dat voie lui Adam să rămână aici cât vorbesc cu Alice.

   — Alice, am nevoie să te comporți normal. E o urgență de gradul roșu.

     Urgențele le inventasem așa cum sunt acum câțiva ani buni, pe când aveam vreo doisprezece ani. Nu le mai folosisem în discuție de o grămadă de timp, pentru că ni se păreau niște lucruri absurde în adolescență. Galben era urgența care se putea lăsa pe mai târziu, portocaliu era oarecum ceva care nu putea fi amânat prea mult, iar roșu era urgența maximă. Speram să își mai amintească de asta. Nu avea cum să uite așa ceva.