Ploaie de intuneric

Capitolul 20

     Abia așteptam să rezolvăm odată toată situația. Făcusem rost de cea de-a treia piatra stelară în dimineața asta. Chiar a fost foarte ușor de găsit. Nu a fost nevoie decât să luăm autobuzul până undeva la marginea orașului. Bărbatul de acolo nu a arătat niciun gând urât când i-am cerut piatra. Spunea totuși că nu credea că ar veni cineva după ea. Nu am idee de cât știa omul despre pietre, dar nici nu am vrut să întreb.

     Acum câteva minute am primit un telefon ciudat de la Tara. Mi-a spus că aflase niște lucruri importante ce m-ar interesa. A insistat să ne vedem la casa mătușii ei, dar am spus că m-aș simți mai comod dacă am face-o în altă parte. Așa că am căzut de acord să ne vedem într-o cafenea pe care nu o frecventează prea multă lume. Mă așteptam să spună că nu vrea, dar pentru că situația nu îmi permitea altfel, nu alesese decât să accepte.

     Adam alesese să rămână afară, crezând că așa m-aș simți mai comod. Sincer, ar fi fost mai bine dacă intra cu mine, dar nu am fost în stare să recunosc asta în fața lui.

     Când am intrat înăuntru m-am uitat în jur după fată, iar după câteva secunde am observat-o așezată la o masă retrasă, în colț.

     Mi-am grăbit picioarele într-acolo, cu gândul să plec cât mai repede. Nu pot să spun că nu eram curioasă. Trebuia să fie ceva important dacă voia să ne vedem și nu alesese telefonul. Își ridică privirea din ecranul telefonului, iar când mă observă pare să tasteze pentru câteva secunde foarte rapid. Mi-am arcuit sprânceana stângă, apoi am așezat-o în starea inițială la fel de repede.

   — Hei! încerc să spun într-un ton care să îi dea de înțeles că iau gestul ei ca unul ciudat.

     Îmi arată cu mâna spre scaunul din fața ei, apoi continuă să fie captată de ecranul dispozitivului.

   — Aseaza-te repede. Nu o să îți vină să crezi ce tocmai am aflat.

     Nesigură, mă așez pe bucata neagră de lemn, după care arunc o nouă privire în jur. Nu era nimic suspect, așa că m-am focusat asupra ei.

   — Dă-i drumul.

     Așează telefonul pe masă și îl întoarce invers, apoi îl împinge cu două degete spre mine. Îl iau în mână, confuză, apoi îmi lipesc privirea de ecran.

     Era un bărbat. Nu părea să aibă o vârstă mai înaintată decât Michael la prima vedere, dar dacă priveai mai atent observai ușor că e foarte bătrân. Purta o pălărie neagră în stilul muschetarilor, ținea mâinile la spate, și se uita serios spre cameră. Purta haine negre, nici prea elegante, dar nici ceva ce merge purtat în casă. Avea totusi niște ochi ciudați, aproape violet aș putea spune. Cred că detaliul ăsta îți acapara privirea din prima secundă.

   — Cine-i asta?

     Îmi ia telefonul din mână, apoi începe să apese din nou cu degetele pe ecran.

   — Când ai început să mergi la Academia Conducătorilor, directorul ți-a spus categoriile de studenți, nu?

   — Da. Prima categorie îi arată pe Luminoși, Întunecați, Naturați, Stelari și Visători. Se spune că suntem cei mai importanți. În orice caz, mai importanți decât ceilalți.

     Încă eram curioasă de ce e nevoie să spun toate astea, dar am ales să mai aștept câteva secunde. Până atunci, aveam de gând să îmi termin ideea.

   — În cea de-a doua categorie sunt ceilalți. Zânele, elfii și spiridușii. Totuși, ce legătură are cu asta?

     Ăsta e momentul în care închide ecranul telefonului și îl așează lângă ea, pe masă. Simțeam că acum avea să îmi spună cu adevărat motivul pentru care mă chemasem aici. Iar eu chiar nu știam dacă să fiu fericită sau nu.