Ploaie de intuneric

Capitolul 4

     Un bărbat în vârstă și îmbrăcat cu niște haine sărăcăcioase era în genunchi, iar lângă el erau alți patru tipi care păreau că își bat joc de el.

     La început nu mi-a trecut prin gând să mă opresc, crezând că poate bărbatul a furat ceva, dar apoi unul dintre ei îl lovi și începu să râdă. Curând, au început și ceilalți în cor.

     Fără să mai stau prea mult pe gânduri, las jos cutia lui Shadow și pornesc spre ei.

   — Hei! Ce se petrece aici?

     Se opresc din râs în același timp, după care unul din ei mă fixează cu privirea.

   — Nu cred că e problema ta.

     Nu am stat să îl mai ascult, și m-am aplecat după bărbatul de jos. L-am prins de mână și l-am tras ușor în sus, neștiind dacă era cumva lovit acolo.

   — Și nu e nici dreptul tău să îi faci toate lucrurile astea groaznice unui om în vârstă.

     Aproape că am tresărit când un praf gri mi-a inundat privirea. Am închis ochii și m-am dat instinctiv mai în spate. Pentru că am fost luată total prin surprindere, nu am mai putut să mă uit dupa omul în vârstă. Sper doar că și-a acoperit ochii cu ceva.

     Trec câteva secunde, apoi îmi fac curaj să deschid ochii. Băieții dispăruseră, și la fel și bătrânul de dinainte. În locul lor, apăru cu totul altă persoană. Un bărbat de cam patruzeci și ceva de ani, îmbrăcat în niște haine nou-nouțe. Părul avea o culoare închisă, dar asta nu oprea câteva fire albe să iasă deasupra și să te facă să le privești când te aștepți mai puțin. Ținea mâinile la spate, și mă privea zâmbind cu doi ochi mari și albaștrii. Nu înțelegeam ce se petrece. Unde au dispărut toți ceilalți care erau aici înainte?

   — Ce se petrece? îmi fac curaj să întreb.

     Zâmbetul de pe fața bărbatului se lungi cu câțiva centimetri, apoi își luă mâinile de la spate și le strânse la piept.

     Nu înțelegeam nimic.

   — Sky Moore, presupun?

     Mi-am apropiat sprâncenele, apoi am dat mecanic din cap. Am avut un mic gând să spun că nu sunt eu, dar ceva îmi spunea că omul știa foarte bine cine sunt. Ceea ce nu știam eu, e de unde știa asta.

   — E frumos aici?

     Nu mai voiam să îmi repet în gând că nu înțeleg nimic. Am spus-o de prea multe ori. Dar eram complet confuză. Oare am greșit locul? Am aruncat o privire în spate, cât să văd dacă Caden mai era acolo sau nu. Ciudat. Era. Și la fel și toate lucrurile mele, împreună cu Shadow.

   — Mă scuzați, dar nu înțeleg ce se petrece.

     Pentru o secundă mi s-a părut că mă privește urât, dar mai apoi mi-am dat seama de ceva. El putea fi directorul? Care erau șansele până la urmă? Destul de mari, dacă stai să te gândești. Arăta ca unul, și mi s-a spus că el al trebui să mă aștepte aici. Dar era o problemă. Nu înțelegeam unde dispăruseră cei de dinainte.

     Mă luă prin surprindere când îi facu semn lui Caden să se apropie. Am vrut să merg să îl ajut, dar bărbatul mă opri. Fără să spună ceva, își drese glasul și îi arătă unui băiat care abia trecea pe lângă noi, spre el. Mi-am dat rapid seama că îi făcuse semn ca să îl ajute. Dar de ce nu m-a lăsat să o fac eu?

   — În caz că nu ți-ai dat încă seama, eu sunt directorul acestui loc. Morter Tandles.

     Am dat din cap, neștiind cum să reacționeze altcumva.