Ploaie de intuneric

Capitolul 13

     Nu eram sigură dacă Adam a înțeles perfect ceea ce i-am spus. Chiar dacă mă mai calmasem puțin, nu îmi revenisem cu totul la nornal. Dată fiind fața lui, cred că a înțeles ideea. Dar, la context mai era de explicat.

     Eram în curtea academiei, pe una din bănci. Afara era deja mult mai întunecat decât înainte. Dacă nu ar fi fost felinarul de lângă bancă nici nu ne-am fi văzut fețele. Bine, nici acum nu ni le vedeam perfect. Dar știam că e lângă mine.

   — Și puterile ți-au dispărut tot timpul ăsta?

     Mi-am ridicat privirea spre fața lui, încercând să descifrez ceea ce tocmai îmi spuse.

   — Da.

   — Și de ce au apărut iar? De ce acum?

     Am dat din cap și m-am uitat din nou la teneșii din picioarele mele.

     Nu aveam nicio idee. Nu puteam să găsesc un răspuns clar. Nici măcar ceva irațional nu îmi venea acum în cap. Era iar unul din acele momente în care mintea mea refuza vehement să găsească o soluție.

   — Sincer, nu știu. Mi-a venit în cap doar că directorul și bărbatul ăla au făcut ceva.

     Mă gândisem la asta fix după ce căzuse tipul în apă. Dar, dacă stau să mă gândesc, nu aveau ce să facă ei.

   — Ce?

     Adam se întoarse spre mine, lucru care m-a bulversat.

     Mi-am mărit ochii în momentul în care mi-am dat seama că nu îi spusesem despre ziua aia. Și nici nu voiam să îi spun. Se va enerva degeaba. Și în caz că bărbatul mai avea să vină vreodată și Adam ar putea să îl vadă, nu ar ieși prea frunos. Bine, asta ar fi oricum. Chiar dacă îi spun, chiar dacă nu, o să facă ceva dacă îl vede. Dar, dacă nu îi spuneam acum, nu avea cum să știe pe moment.

   — Poftim? întreb.

   — Ce director? Ce bărbat?

     Am înghițit în sec.

   — Nu, am avut un vis ciudat aseară.

      Eram o mincinoasă teribilă.

   — Vreau să știu adevărul. Doar nu te aștepți să cred asta.

     Am încercat să mă încrunt, ca să pară că nu înțeleg ce vrea să spună. Nu știam ce e acum în mintea lui, dar sigur nu mă credea cu totul.

   — Am visat aseară ceva. O prostie, nu are rost să povestesc asta.

     Încerc să mă ridic de pe bancă, dar îmi prinde mâna și mă trage înapoi. Îmi închid ochii și trag aer în piept.

   — Ce ai visat?

   — O prostie. Ți-am zis că nu are rost să spun asta.

   — Spune-mi.

     Îmi era frică de asta. Dacă m-am scăpat din greșeală cu asta și l-am făcut să creadă oarecum că chiar am avut un vis, nu știam ce să fac dacă mă punea să îi povestesc. Doamne, chiar nu îmi venea nimic în minte.

   — Eram în biroul directorului, iar pe scaunul de lângă el mai era o persoană, încep.

     Încercam să o spun cât mai lent, cu gândul că poate îmi va veni vreo idee pe parcurs. În caz că nu va fi, sunt obligată să îi spun exact cum s-a întâmplat.

   — Nu am văzut-o la început, dar după mi-am dat seama cine era.

     Adam îmi face semn să continui, încruntat.