Capitolul 23

626 36 16
                                    

     Când am ajuns înapoi, Cardon mă aștepta în același loc. Cioburile erau tot acolo, iar ușa era închisă.

     Se aștepta să mă întorc.

   — Deci cine ar trebui să fii tu? Din câte văd, nu doar simpla Sky Moore.

     Am întors piatra printre degete, știind deja că asta era ultima mea șansă. Ne consumasem deja teleportarile de rezervă. Deci, de acum înainte nu mai aveam a doua șansă.

   — Vă pot explica. Are legătură cu motivul pentru care am venit aici.

   — Nici nu mă așteptam la altceva. Dacă nu aveai să te întorci în zece minute, aveam să chem pe cineva să curețe mizeria de aici.

     Încercam să îmi dau seama care erau cu adevărat intențiile lui, dar nu puteam să găsesc nimic. Era ca și cum mă uitam la o pasăre și așteptam să înceapă să înoate.

   — De ce nu s-a întors și întunecatul cu tine?

     Înghit în sec.

   — Am crezut că va fi mai bine dacă ar rămâne acasă.

   — Acasă? Locuiești cu el?

     Încerc să rămân calmă la orice cuvânt aș auzi. Păcat însă că el avea în plan să scoată toate toate informațiile de care avea nevoie mult prea repede.

     Era un naturat. Iar aceștia reușeau să aducă și cele mai adânci secrete la lumină.

   — Nu e ceva important. Altul e motivul pentru care am venit aici. Și te asigur că sunt de partea ta și de partea potrivită. Nu eu sunt dușmanul aici, deci ar trebui să mă asculți până la capăt.

     Îl surprind cum își arcuiește o sprânceană, iar după expresia lui, îmi dau seama că pare puțin amuzat de situație.

   — Ai o șansă să îmi spui povestea de la început. Și îți spun dinainte că nu ai o a doua șansă. Dacă nu mă convingi, va trebui să pleci din locul ăsta și să nu te mai întorci niciodată.

     Nu spun nimic, o ușoară stare de frică traversându-mi întregul corp.

     Îmi face apoi semn să merg cu el undeva, iar eu mă conformez. Ieșim din încăperea ciudată și ajungem la scurt timp într-alta, care pare oarecum mai simplă și normală.

     Ne așezăm apoi pe două scaune rotunde, verzi, care erau poziționate în mijlocul camerei.

   — Poți să începi.

     Felul în care mă privea bărbatul din fața mea nu mă făcea să mă simt pe deplin sigură de ce trebui să spun. Mai bine zis, mă făcea să îmi uit și propriile gânduri.
   
     Adoptă o poziție mai confortabilă, așezându-și un picior peste celălalt și sprijinindu-și apoi ușor capul cu două degete.

   — Probabil știi ce s-a întâmplat cu mama, încep. Acesta aprobă din cap. Am avut nevoie de un timp pentru mine și nu am mai crezut că o să vreau să conduc academia. Așa că am dispărut puțin timp.

     Nu spune nimic, îndemnându-mă indirect să continui.

   — Michael, secundul mamei, mi-a spus că trebuie să merg la academia conducătorilor dacă vreau să iau cârma de la el. Deci, am mers acolo. Doar că directorul s-a dovedit a fi oarecum ciudat. Nu sunt sigură de cum să mă pronunț ca să sune cum trebuie.

   — Spune cum îți trece prima dată prin cap.

   — Vrea să distrugă lumea.

     Mă opresc puțin, încercând să îmi dau seama de cum să formulez în continuare.

Ai ajuns la finalul capitolelor publicate.

⏰ Ultima actualizare: Dec 04, 2021 ⏰

Adaugă această povestire la Biblioteca ta pentru a primi notificări despre capitolele noi!

Ploaie de intuneric Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum