Ploaie de intuneric

Capitolul 16

Chiar nu avem idee dacă făceam lucrul corect. Mă simțeam groaznic că îl trag pe Adam în asta. Dar mai groaznic mă simțeam când mă gândeam la momentul în care vom fi prinși. Cine știe ce va păți din vina mea...

Dar, spre deosebire de mine, el nu părea că se gândește la lucrurile ce vor urma. Aș fi spus acum câteva minute că chiar a zâmbit. Dar doar mi s-a părut. Nu ar zâmbi într-o situație ca asta. Nu are motive.

I-am trimis un mesaj Miei și i-am spus să aibă câteva zile grijă de Shadow. I-am mai zis să nu îi spună ceva directorului, pentru că aveam o problemă urgentă la academie. Nu aveam încredere în ea. Dar trebuia să îi dau o explicație, pe care ar fi putut să o spună în caz că întreba cineva.

Eram îmbrăcați în aceleași haine, și mergeam puțin mult prea repede. Știam că ceilalți ne-ar fi putut urmări și trebuia să menținem pasul, dar cred că dacă ar fi fost cineva pe urmele noastre ne-ar fi oprit până acum.

- Poți să mergi puțin mai încet? întreb.

Adam face cum îi spun, fără să spună alte cuvinte.

Nu întrebasem unde mergem. Și nici nu cred că voiam să știu. Eram sigură că nu mi-ar face niciun rău. El a fost singurul care m-a ajutat cumva, mereu. Iar eu îl trag acum în asta și mă simt mult prea prost.

Nu mai voiam să îi spun să meargă înapoi. În primul rând, directorul a observat până acum că am dispărut, asta era clar. Și nu mai voiam nici să ajungem cumva să ne certăm. Știu sigur ce mi-ar fi spus.

După ce ne urcăm într-un taxi, nu pot să nu întreb de ce am făcut asta mai devreme. Adam îmi răspunde că nu puteam să ne urcăm de undeva din apropiere, pentru că am fi putut risca să ne vadă cineva sau să vadă numărul taxiului. Așa s-ar fi putut afla adresa la care ne-a dus. Nu am întrebat cum de s-a gândit la asta, dar era clar ceva logic. Eu nu mă puteam gândi decât la ce persoană patetică sunt.

Când i-a spus soferului locul în care trebuie să mergem, am simțit un deja vu. Îmi suna cunoscută adresa, dar nu știam sigur de unde. Nu am spus nimic, pentru că nu voiam ca cel de lângă să intre la bănuieli. Oricum, ne-a privit destul de ciudat la cum eram îmbrăcați. Voiam să spun că am fost la un eveniment special, dar am zis ca nu e cazul după un scurt timp de gândire. Probabil că a avut clienți mult mai ciudați. Nu că asta ar fi ciudat. E o situație destul de normală. Nu e ca și cum doi oameni nu se pot îmbrăca în rochie și costum și să se urce într-un taxi. Fiind prima dată când trec prin situația asta, nu eram prea sigură de cum ar trebui să reacționez.

Am încercat să îl privesc pe Adam, dar se uita pe geam. Mă întrebam ce crede acum. Dacă regretă.

Chiar dacă ar fi făcut-o, nu mi-ar fi zis ceva de asta. Ar fi susținut ideea că nu e nimic.

Ce aveam să facem acum? Nu putem să fugim la nesfârșit de director. Ne-ar prinde în cele din urmă.

Iar eu nu voiam să pățească nimeni nimic din vina mea.

Când mașina oprește și Adam se întinde să îi plătească cursa, ies puțin nerăbdătoare din mașină. Nu mă bucura situația în care eram. Dar voiam să știu la ce loc s-a gândit Adam.

Când închid portiera, mă uit în față, și apoi îl privesc pe el.

Nu pot să cred cât de mult se aseamănă situația asta cu cea de acum trei ani.

Era casa în care am venit în ziua aceea. Casa în care au stat el și Derek o vreme. Cea din care am plecat eu.

Nu îmi dau seama la ce se gândește acum, dar își așează buzele într-o linie dreaptă în câteva secunde.