Ploaie de intuneric

Capitolul 1

     Peste trei ani

     Nu știam nici acum ce se petrecuse în acea noapte. Singurul lucru limpede din gândul meu în legătură cu seara aceea, a fost că am pierdut totul. Totul. Nu am mai rămas nici cu cea mai mică fărâmă din ceea ce aveam înainte. Dar acela a fost și momentul în care m-am eliberat de toate. Bine, poate că nu fix în aceeași secunda. Ci peste ore bune. Multe ore bune. Știe cineva care a fost lucrul cel mai ciudat? Nu cred că ar ghici cineva persoana care m-a ajutat să trec peste toate.

     Michael.

     Da, chiar el. După acea noapte de groază, el a fost singurul care m-a ajutat. Nu am crezut că el va face vreodată ceva bun pentru mine, dar totuși, m-am înșelat. El m-a salvat din iadul în care eram. Doar fizic. Psihic e deja mult prea mult ca să readuc ceva la loc. Cine s-ar mai putea reface după ce a pierdut totul? În orice caz, nu eu.

     Mama a murit. A murit din cauza egoismului care stătea să putrezească înăuntrul ei. Doar pentru singurul motiv că e mult prea importantă. Ba nu. Doar pentru singurul motiv cum că ea crede că e importantă. Dacă m-ar fi întrebat cineva cine cred că m-ar salva din gura unul balaur, dintre mama și Michael, aș fi răspuns instant mama. Uite că m-am înșelat în privința asta. Dar asta nu a fost singurul lucru la care am reacționat așa. L-am pierdut și pe El.

     Nu știu nici acum foarte clar ce s-a întâmplat exact, dar cert e că nu a mai vrut să mă vadă. La început chiar eram mult mai distrusă. Mi-au spus că a murit. Am cercetat câteva zile, dar cu talentul meu de om pe teren, nu mi-am dat seama de multe lucruri. Doar de ceva mic. El era un om puternic. Nu ar fi putut fi ucis de pumnii lui Allan. Atunci, de ce am primit răspunsul asta? Simplu și aici, Michael m-a lămurit. A spus că Adam nu vrea să mă mai vadă, pentru că tatăl lui a murit din vina mea. Nu mi-am dat seama nici acum ce vină am avut eu în asta, dar nici măcar nu mă mai interesează. Nu suna ca ceva ce ar fi spus Adam, nu? Așa am crezut și eu la început. Dar, prin simplul fapt că nu a mai încercat să mă vadă, cred că era limpede că Michael avusese dreptate.

     Academia e acum sub conducerea lui. A vrut să iau eu ștafeta, dar nu eram pregătită. Am semnat niște hârtii, prin care am fost de acord că i-o cedez lui câțiva ani. Oricât de mult m-ar fi ajutat Michael, eu încă mai aveam câteva dubii. Nu toată lumea se schimbă atât de tare într-un timp atât de scurt. Cu toate astea, îi eram datoare vândută. Dacă nu m-ar fi trimis în locul ăsta, nu reușeam să mă refac.

     Dar știi ce e cel mai ironic lucru? Că cineva a vrut ca toate lucrurile să mă părăsească în seara aia. A vrut să pierd tot. Chiar și cele mai neimportante lucruri. Dar aici nu e vorba de ceva atât de neimportant. După ce l-am împins pe Allan de lângă Adam cu ceea ce cred că erau puterile mele, nu le-am mai avut nici pe ele. Nu am mai putut folosi nimic din acea seară. Puterile mele dispăruseră cu totul. Alt lucru pe care nu îl înțeleg. Iar eu încă nu mi-am dat seama de ceva. Era mâna destinului, sau era doar cauza acțiunilor mele și a celorlalți? Nici nu mă mai interesa acum. Nu mă mai interesa absolut nimic.

     Chiar și Tara mă părăsise. Nu știu sigur dacă chiar cuvântul ăsta trebuia folosit, dar nu am găsit altceva. De când am plecat atunci din apartament, dispăruse cu totul. Nu era la Allan. De asta eram absolut sigură. Dar nu înțelegeam ceva. Biletul pe care i-l scrisesem, dispăruse și el. Și dintr-un motiv anume, cred că ea e cea care l-a luat.

     Dacă înainte eram o persoană slabă, acum sunt de două ori mai rău. Poate că pe dinafară pare că m-am schimbat într-o persoană tare și puternică, dar nu era deloc așa. M-am înmuiat mult mai rău. Cel puțin, așa tind să cred. Dacă în privința mea totul era necunoscut, un lucru nu a fost greu de observat pentru absolut nimeni. Și anume, că nu mai sunt cum eram înainte. M-am schimbat. Dacă mă întrebi pe mine, puțin prea mult. Nu știu înspre ce să oscilez, dar cred că în niciun caz spre bine.

     Eram într-un sat de lângă pădurea de la capătul orașului. De trei ani stau în aceeași cabană, alături de cea care mi-a ascultat plânsetele și a fost cu mine de ori de câte ori am avut un coșmar. Savannah. Cu toate că în prima zi în care am venit aici mi s-a părut enervantă, am ajuns să ne înțelegem bine. Chiar foarte bine.

     O văd că vine acum spre mine, fără să spună nimic. Eu eram afară, sprijinită de unul dintre copacii de lângă cabane. Se așează lângă mine, urmând apoi să se lase mai bine pe spate și să închidã ochii.

     Avea părul negru prins într-o coadă de cal, și era îmbrăcată cu un tricou verde. Iubea culoarea asta. Dar chiar îi stătea bine cu ea. I se asorta cu ochii, de aceeași culoare. Câteodatã când sunt lângă ea, îmi amintesc de Kate. Sau de Tara.

   — Au trecut trei ani, Sky, Cât o să mai stai aici? Te autodistrugi singură.

     Da, au trecut trei ani. Dar în această perioadă de timp, nu a fost o zi în care să nu vină să îmi reproșeze asta. Oricum, o spunea degeaba. Nu eram încă pregătită să dau ochii cu ceilalți.

   — Nu sunt pregătită. Nu e momentul.

   — Nu o să fie nicio zi în care să fii pregătită să uiți de El.

     Chiar dacă mă uram pentru asta, avea dreptate. Poate că a trecut atâta timp, dar eu încă îl plac pe Adam. Nu știu. Poate că distanța și perioada asta în care nu l-am văzut, mi-au întărit și mai mult sentimentele. Iar asta uram cel mai mult. Eram patetică. După toate lucrurile îngrozitoare care s-au întâmplat, eu mi-am dat seama de un lucru.

     Sunt îndrăgostită de el.

     Cu toate că cred că el sigur m-a uitat și mă urăște, eu încă țin la el. Poate că chiar mai mult decât înainte. Și mă urăsc pentru lucrul asta. Mă enervează că îl iubesc, iar el nici nu cred că se mai gândește la mine.

   — Poate că ar trebui să încerci să o iei de la capăt. Chiar nu merită așa ceva. Nu merită, Sky. Ăi douăzeci de ani. Nu mai ești puștoaica aia de clasa a unșpea'.

     Apreciam mult ajutorul ei. Dar nu eram în stare. Cei de la academie mă urau înainte. Acum ar trebui să merg și să îi conduc? Habar nu am cum să fac asta și o parte din mine nici nu vrea să știe. Poate că, într-o zi mă va învăța Michael. Oricum, mai e mult până la ziua aia.

   — Nu sunt gata să iau academia. Nu mă pot întoarce pentru ea.

     Fata pufnește, apoi se întoarce cu totul spre mine. Întorc capul cât să nu îi pot vedea fața, dar mă atinge ușor pe umăr, obligându-mă să o privesc.

   — Întoarce-te pentru tine. Lasă academia, e pe mâini bune. Michael știe ce să facă acum. Dar tu, tu chiar ai nevoie de ajutor. Și crede-mă că nu te poți ajuta dacă mai stai încă zece ani aici. Te distrugi cu bună știință. Și nu îmi place să te văd așa.

     Poate că aș putea să mă întorc pentru câteva zile de probă. Dar simplul gând mă făcea să vreau să rămân. Nu voiam să vreau să mă întorc.

     Când vede că nu mai spun nimic, Savannah se ridică și își scutură pantalonii. Îmi aruncă o ultimă privire, apoi dă să plece.

   — Lui Shadow îi e foame. M-am gândit că vrei să îl hrănești tu.

     Am oftat și m-am ridicat și eu în pciciare. Shadow era pisica pe care mi-a dat-o Kate. E ultimul lucru pe care îl mai am de la ea.

     Când am intrat în cabană, Shadow mă observase din prima, așa că sărise din pat și veni lângă mine. Ochii lui albaștrii m-au făcut să zâmbesc involuntar. Nu m-am putut abține, așa că m-am aplecat și l-am mângâiat pe blana lui închisă. Nu știu de ce i-am ales numele asta. În momentul acela, am știut că nu o să uit niciodată acele momente. O să mă urmărească mereu, fiind ca o umbră în spatele meu, oricunde m-aș duce. Poate că asta nu are nicio legătură cu ființa asta mică, dar Shadow mi s-a părut numele perfect. Nu i l-am pus doar ca să îmi amintească de trecut. Ci ca să îmi amintesc că el e un lucru bun. Shadow poate să însemne și ceva bun. Nu numai distrugere și lacrimi.