Prințul dispărut (volumul 2)

20. Incepe sa vorbesti.

Sprijinit de motocicleta ce trebuia returnată cât mai curând, Dylan își aprinsese o țigară, continuând să privească blocul din fața sa.

Crezuse că discuția cu Adelaide îi va face neliniștea din interiorul său să nu mai ardă atât de rău, în schimb, spre nemulțumirea lui, o accentuase.

Simțea că valurile agitate ale mării își făcuseră casă în mintea și interiorul său.

Nu știa dacă procedase corect, și deși nu ar fi vrut să recunoască cu voce tare, se temea că Adelaide nu va lua decizia pe care și-o dorea el, anume să se întoarcă la el.

I se rupea sufletul doar gândindu-se la tot ce va fi nevoit să facă, în cazul în care Adelaide nu va considera că merită încă o șansă.

Va face orice, pentru a nu mai fi departe de ea, chiar dacă asta însemnă să lase trăsăturile de caracter, moștenite de la tatăl său, să iasă la iveală.

Când telefonul începu a-i suna zgomotos în buzunarul gecii, Dylan oftă apăsat, trăgând un ultim fum din țigară, zdrobind-o apoi cu talpa bocancului.

Își scoase telefonul, aruncând o ultima privire spre geamul de la camera lui William, de la care nu se zărea nicio lumină, mutându-și atenția asupra ecranului din mâna sa.

Își înăbușii în pumnul drept un strigăt de frustrare, mușcându-l ușor, apoi, trăgând cu putere aer în piept, răspunse la telefon.

— Alexander? Vocea dură, neschimbată de ani a tatălui său, răsună zgomotos în urechea acestuia, făcându-l să tragă aer în piept, și să închidă pentru câteva secunde ochii.

— Da! Încercă să își ascundă starea de agitație și nervozitate din glas, îndreptându-și spatele.

—Ce cauți în America, Alex? Benjamin era nervos, poate la fel de nervos ca și fiul său, iar Dylan își simți inima bătând cu putere în piept.

Nu putuse să își aleagă un moment mai prost.

— Suntem bine, mulțumesc! Dylan murmură ironic. Exact așa cum v-a înștiințat și Rose, suntem într-o mică vacanță, fiindcă stresul organizării nunții devenise mult prea mult pentru ea! Dylan încercă să își păstreze vocea calmă și indiferentă, în timp ce continuă să privească spre fereastra fiului său.

— Stres? Ce stres ar putea avea o femeie care își pregătește nunta? Mai ales nunta cu un viitor rege! Benjamin întrebă, făcându-l pe Dylan să își muște obrajii pe interior.

— Genul de stres pe care cel mai probabil tu nu l-ai înțelege!

— Și acest stres dispare în America? În orașul în care ai fost găsit? Benjamin întrebă pe un ton acid și suspicios, făcându-l pe Dylan să râdă stresat.

— A zis că vrea să cunoască și această parte din mine, așa că am adus-o aici! Dylan minți, privind mașina roșie ce intra în parcarea din fața blocului.

Strânse cu putere telefonul în mână, înjurând în gând.

— Alexander, îți spun doar atât, dacă te apropii de orice persoană din acel trecut, îți jur, o să regreți! Benjamin era serios, Dylan putu să observe asta cu ușurință.

Înghiți în sec, realizând, pentru prima dată de când venise că nu se gândise la ce consecințe va avea de suportat și oftă apăsat, lăsându-și capul pe spate.

Cum naiba va rezolva și această problemă?

Se aruncase cu capul înainte fără a analiza toată situația.