Prințul dispărut (volumul 2)

11. A descifrat codul!

Cu pași apăsați și siguri, Ethan ieși din lift, ochii lui verzi căutând-o cu privirea pe fata brunetă, de-a lungul holului lung.

Trase adânc aer în piept, îndreptându-se spre ieșirea principală, și salută în grabă câțiva polițiști cunoscuți, un zâmbet larg și cald apărându-i pe chip când silueta ei se făcu văzută, nu foarte departe de el.

— Rose! Rose, stai, te rog! O strigă, simțindu-și dintr-o dată gâtul uscat, dar bruneta doar își mări pasul, pe tocurile ei înalte.

Pașii lui apăsați se transformară în alergat, iar mâna lui stângă reuși să o prindă pe cea a lui Rose, într-un final, forțând-o astfel pe această să rămână în loc.

Palma ei liberă și tremurândă, ștearsă cu migală obrajii murdari de lacrimi, și își îndreptă postura, afișând o față cât mai serioasă.

— Cu tot respectul, Ethan, nu voi merge înapoi! Rose murmură, încercând să își ascundă tristețea din voce, iar Ethan trase adânc aer în piept, eliberându-i mâna.

— Știu! Nu am venit să te duc înapoi! Ai tot dreptul să pleci! Ethan spuse, iar Rose clipi des, luată prin surprindere de vorbele brunetului care începuse a se muta agitat de pe un picior pe altul.

— Atunci? Rose întrebă, încruntându-se, în timp ce ochii ei căutau agitați o stație de taxiuri.

— Nu cunoști orașul! Nu te pot lăsa singură într-un oraș necunoscut! Dă-mi voie să te duc eu cu mașina la un hotel! Nu e parcată de parte de aici! Ethan își afundă mâinile în buzunarele de la spatele blugilor, zâmbind cu toți dinții, când pe chipul brunetei o umbră de zâmbet și ușurare apăru.

— Aș aprecia enorm! Murmură atât de încet încât, inițial, Ethan crezu că imaginația sa îi juca farse. Își așeză o palmă pe spatele acoperit de rochia pală a lui Rose, și o îndrumă spre Land Roverul său prăfuit.

Îi deschise ușa, lăsând-o să intre, apoi ocoli mașina, urcând la volan.

— Îmi cer scuze pentru dezordine! Ethan își masă ușor jenat ceafa, privind ambalajele de dulciuri de pe bordul mașinii, în timp ce Rose își fixă centura.

— E ok! Șopti mai mult pentru sine, privind în parcare, spre mașina cu care ea și Dylan ajunseseră.

— Unde dorești să mergem? Ethan porni mașina, și luminile, apoi se întoarse spre Rose, bătând agitat cu degetele în volan.

— Habar n-am! Nu cunosc niciun hotel în zonă! Trebuia să stăm în vechea casă a lui Alexander... dar

Rose murmură cu vocea tremurândă, simțindu-și ochii umezi.

Era o logodna falsă, dar la naiba, merita puțin respect!

Ar trebuit să vină el, nu Ethan! Ar fi trebuit să o protejeze, nu să o lase singură într-un oraș necunoscut.

— Am o idee! Ethan îi zâmbi, încercând din răsputeri să ignore lacrimile care se scurgeau pe obrajii lui Rose, și își mută privirea spre oglinzile retrovizoare, ieșind astfel cu mașina din parcare.

Rose încunviință, fără a-l mai privi, iar liniștea care se lăsă între ei, nu dură mult, căci brunetul porni radioul, lăsându-l să se audă în surdină.

— Nu văd niciun hotel în jur! Rose murmură, când, după un sfert de oră de condus, Ethan opri într-un final mașina, într-o zonă cu multe blocuri înalte.

— Ei bine, asta fiindcă acesta este un hotel mai special! Se numește apartamentul lui Ethan, și aveți totul asigurat! Mâncare în frigider, apă caldă, și niște haine comode în care o să puteți dormi! Ethan râse, oprind mașina, timp în care Rose îl privi încruntată.