Prințul dispărut (volumul 2)

7.Trecut și prezent.

— Mă doare sufletul, Arthur! Vocea frântă a Adelaidei ajunse până la bărbatul blond, făcându-l pe acesta să își îndrepte privirea spre corpul Lindei Romanof, ce acum era înconjurat de colegii lor de la criminalistică.

Ochii ei, de un albastru cald, ca cerul într-o zi de primăvară, îl priveau goi, lipsiți de orice scânteie de viață, făcându-l pe Arthur să se înfricoșeze pentru câteva secunde.

Linda era o bătrânică simpatică, și nu foarte înaltă, ce obinșuia să împărtășească îmbrățișări tuturor fără să accepte ceva în schimb. Avusese grijă de Will încă de când se născuse, și îl iubise de parcă ar fi fost propriul ei nepot.

Lucrase ani buni în poliție, dar a ieșit la pensie, căutând liniștea.

Nimeni nu se așteptase ca Linda să moară într-o ultimă misiune, în care nu dorise să se implice.

Iar Adelaide era apropiată de ea, și privind-o, Arthur înțelegea că Adelaide nu se simte deloc bine.

Chipul măsliniu îi era îngrijorător de palid, iar în ochii ei căprui, stropii de miere nu păreau că mai doresc a se amesteca cu caramelul irisului.

Oare universului chiar nu i-a ajuns porțiunea mare pe care a rupt-o din ea în urmă cu câțiva ani?

Oare chiar dorea să o frângă de tot, până când nimic din zâmbetul și sufletul ei cald nu mai există?

Privind agitația din jurul său, Arthur se simți dintr-o dată lipisit de puteri. Părea că plămânii lui refuză să mai primească orice fel de cantitate de aer, așa că, fără a-i adresa Adelaidei niciun cuvânt, ieși ca un fulger din apartament, împingând toți oamenii care îi ieșeau în cale.

Vântul de afară părea a fi nemilos, și la fel de neliniștit ca și sufletul lui.

Ar fi trebuit să îi fie alături Adelaidei, ar fi trebuit să își concentreze mintea asupra găsirii lui Will, dar cumva, fără milă, în mintea lui se derula, ca o casetă stricată, acea seară de toamnă.

Sprijinit cu spatele de peretele exterior al sediului Maxwell, Arthur privea gânditor orașul, cu mâinile afundate adânc în buzunarele paltonului negru.

Aerul din jurul său era rece, poate la fel de rece ca și acum, iar un miros plăcut de ploaie îl făcea pe bărbatul blond să își dorească să ajungă mai repede în confortul casei sale.

— Mulțumesc mult pentru ajutor! Will se auzise de undeva din dreapta lui, iar Arthur trăsese adânc aer în piept, mutându-și ochii verzi, asupra bărbatului ce cândva îi fusese mentor.

Will Thomade îl privea din pragul ușii, vizibil oboist și mohorât.

— Pentru tine oricând! Regret că nu am ajuns totuși la timp! Arthur i-a zis cu privirea spre geamul transparent, unde Daniel, ce nu părea că are de când să se miște prea curând din locul în care, nu cu mult timp în urmă, trupul neînsuflețit al Kirei se aflase, analiza tăcut sângele rămas pe gresie.

— A murit încercând să mă salveze! Will i-a zis cu ochii roșii și obosiți, iar Arthur doar a aprobat tăcut, întreptându-și spatele. Iar Daniel nici nu a apucat să-I spună că o iubește!

— Ceva mă face să cred că nici nu era nevoie! Se vedea în modul în care își vorbeau, și se priveau, că nu mai era nevoie ca el să-I spună asta! Arthur i-a zis în acea seară cu sinceritate, apoi și-a duse în mod inconțient mâna spre baza gâtului.

— Acum spune-mi, de ce ești încă aici și nu ești în drum spre ea? A stat îngrijorată, v-ați și certat...

Will i-a zis, făcându-i semn către medallion, iar Arthur a oftat neliniștit, privindu-l apoi pe bărbatul obosit din fața sa.