Prințul dispărut (volumul 2)

10. E logodnica ta!

— Scuză-mă, nu mă simt foarte bine! Cred că este din cauza zborului lung pe care l-am avut! Este posibil să stau puțin singură, undeva, să-mi revin? Doar câteva minute! Rose se apropie cu o ușoară teamă de Toni, făcându-l astfel pe bărbatul brunet să își ridice privirea din telefon și să o analizeze din cap până în picioare.

Cu siguranță bruneta din fața lui nu mințea, căci, o parte din lumina ce părea că o înconjoară la fiecare pas, lipsea. Tenul îi era palid, iar trupul îi tremura ușor.

— E o canapea acolo! Hanna îi răspunse sec, de la laptop, arătând spre canapeaua pe care Daniel stătea, fără a o privi însă, iar Rose își uni buzele într-o linie dreaptă, aprobând tăcută din cap.

Înțelegea că nu era o persoană pe care cei din fosta echipă a lui Dylan să o placă. Probabil toți o priveau ca pe intrusa ce luase locul prietenei lor, și pentru o secundă dori să zâmbească.

Ce prietenie frumoasă aveau cei din fața ei.

Adelaide era atât de importantă pentru ei, încât toți din echipă și-au propus să o urască.

Dar asta nu trebuia să îi facă să se comporte mai puțin omenește. Se simțea într-adevăr rău, și ar fi putut să fie puțin mai înțelegători cu ea.

Datorită ei Dylan venise în America. Și la naiba, chiar n-ar fi vrut ca lucrurile să fie așa!

N-ar fi vrut să se logodească cu un bărbat care n-o iubește.

Dar Dylan era singura ei șansă la o viața mai bună.

Nu meritase toate lucrurile pe care fostul logodnic, ales chiar de familia ei, i le făcuse. Nu meritase nicio vorbă urâtă, nicio palmă primită, niciun fel de durere, și totuși, le primise pe toate, fără milă, până când el i-a luat apărarea, într-o seară.

Cumva, dintr-o încăpere plină de oameni, el a fost singurul care i-a văzut durerea ascunsă sub zâmbet și machiaj.

De atunci el a fost cel care i-a îngrijit rănile, care a ținut-o în brațe când somnul refuza să mai vină, care i-a mângâiat obrajii când lacrimile îi ardeau obrajii.

Cumva, fără să realizeze, ajunsese să îl iubească pe Dylan.

Mai mult decât ca pe un prieten, dar, cum să mărturisească asta, când ochii lui o vedeau numai pe ea? Pe Adelaide?

Deși o durea sufletul să recunoască asta, el nu o va iubi niciodată, la fel de frumos și intens cum a iubit-o pe Adelaide.

De-asta, dacă în vreun fel, ei vor ajunge iar împreună, îl va lăsa să plece, cu un zâmbet pe buze, și se v-a bucura pentru el sincer.

Fiindcă așa e iubirea.

Dacă iubești pe cineva, îl lași să plece, spre ceea ce îi face cu adevărat sufletul fericit și împăcat.

Lângă ea, Dylan doar se va ofili, aidoma unui pui de braț, smuls din pământ și lăsat în căldură.

— Vino! Te duc în vechiul meu birou! Momentan e liber! Toni rosti, când ochii brunetei se formară lacrimi, pe care de altfel, fata refuză să le lasă să cadă, și să-i distrugă machiajul perfect.

Hanna îl privi ușor nervoasă, dar Toni afișă o fața indiferentă, și îi făcu semn lui Rose să îl urmeze spre ieșire. Deschise ușa, lăsând-o pe aceasta să iasă pe hol, apoi, mergând cu câțiva pași înaintea ei, se îndreptă spre fostul său birou, rugându-se în gând să nu se întâlnească cu tatăl său.

Nu apucase să-l vadă de când se întorsese în sediu, dar era convins că nu va ieși neafectat, atunci când într-un final, vor fi nevoiți să se întâlnească.
— Aici este! Fostul meu partener, Ethan, este plecat la un alt caz, dar sunt sigur că nu v-a veni prea curând. Poți sta liniștită aici! Toni îi zise, arătând ușa biroului, iar Rose îi zâmbi recunoscătoare.