Prințul dispărut (volumul 2)

12. Să mergem, partenere.

Telefonul sună ocupat pentru a treia oară în ultimele zece minute, iar Dylan oftă apăsat, privind tăcut amprentele de pe ecranul stins.

Cu un oftat apăsat îl îndesă în buzunarul pantalonilor de blug, luând în schimb pachetul de țigări. Fura una din pachet, așezând-o între buze, apoi pipăi gânditor buzunarele din spate, până când găsi bricheta.

Trase adânc în piept fumul toxic, simțindu-se agitat, și închise ochii, lăsând vântul să-i mângâie cu delicatețe chipul obosit.

America rămăsese la fel de nemiloasă ca în urmă cu opt ani, când a pășit pentru prima dată în acest sediu.

Doar că acum, răutatea cu care el fusese întâmpinat în urmă cu mult timp, se răsfrânsese asupra logodnicei sale.

Se lăsase atât de orbit de prezența Adelaidei, încât se comportase așa cum jurase că nu o va face în veci, cu sigura persoană care l-a făcut să se prindă de viață, după ce tot ceea ce el a iubit, a dispărut în van.

— Ai sunat-o? Adelaide se auzi de undeva din spatele său, pe o voce joasă, încărcată cu vinovăție, iar Dylan oftă apăsat, clătinând absent din cap.

— Nu răspunde! Și are tot dreptul să nu o facă, m-am comportat ca un dobitoc! Dylan murmură nervos, scurmând țigara, iar Adelaide se apropie de el, mutându-și privirea asupra blocurilor înalte din fața lor.

— Te va ierta, pentru că atunci când iubești pe cineva, ești dispus să îl ierți! Crede-mă, am văzut în ochii ei iubirea pentru tine! Adelaide zâmbi tristă, căci vocea ei trăda durere, deși încercase să o ascundă, și își îndreptă spatele, când Dylan își trânti coatele pe marginea balconului, strâmbându-se ușor nemulțumit.

Rose era prietena lui cea mai bună, iar singurul sentiment pe care aceasta î-l purta era de respect și recunoștință.

Dar iubire?

Acel tip de iubire?

Era total exclus.

Rose îl iubea doar ca pe un prieten, nimic mai mult, nimic mai puțin.

— În schimb, eu nu am văzut în ochii tăi, iubire pentru acel personaj blond! Dylan îi mărturisi, după minute bune de liniște, iar Adelaide râse, dându-și ochii peste cap.

Vorbele spuse de Arthur, ideea că ea, este împreună cu el, chiar îl afectaseră pe brunetul de lângă ea, dar oare, de ce?

Avea o logodnică acum.

— Nu ai cum să observi asta, Dylan, fiindcă voi bărbați sunteți în general orbi, când vine vorba de astfel de lucruri! Probabil nici nu ai observat câtă iubire îți poartă Rose! Așa că sincer, nu cred că ești capabil să spui dacă iubesc sau nu pe cineva! Adelaide îi zise, mutându-se de pe un picior pe altul, timp în care Dylan se întoarse spre ea, arcuindu-și un zâmbet.

— Poate că ai dreptate, Ad! Poate că nu sunt capabil să văd acea iubire din ochii lui Rose, despre care tu vorbești acum, dar crede-mă, când vine vorba de tine, nu pot să mă înșel! Fiindcă, nu uita! Înainte să îl iubești pe el, m-ai iubit pe mine! Știu cum se luminează ochii tăi, când privești o persoană pe care o iubești! Știu cum o cauți cu privirea, cum tremuri când acea persoană de atinge, cum zâmbești, de parcă îți iei energie din sufletul acelei persoane, atunci când ea vorbește! Pentru el, nu simți ce ai simțit pentru mine! Dylan își uni buzele într-o linie inexpresivă, în timp ce ochii ei înlăcrimați îl priviră cu o ușoară furie.

De ce încă o citea ca o carte deschisă?

De ce încă simțea nevoia să se ascundă în brațele lui, și să-l roage să îi dea iar un sens în viață.