Prințul dispărut (volumul 2)

8. Soare și luna

Mâinile albe și noduroase strângeau cu putere volanul mașinii închiriate, în timp ce ochii lui, lipsiți de lentilele de contact, priveau cu teamă clădirea din fața sa, în care totul începuse, și în care, părea că totul avea să se termine.

Mușchii corpului său se contractau constant, fără voia lui, provocându-i durere, iar inima îi bătea tare, șoptindu-i lui Dylan că ea este aici.

Ea este aici, așa cum a fost mereu.

Mereu crezuse că definiția iubirii este ea.

Mulți oameni spun că se îndrăgostesc, că petrec clipe deosebite cu acele persoane a căror prezență e pur și simplu specială, apoi, după ce se despart, și suferă o perioadă, își caută un alt suflet special.

Dar el?

Spre nefericirea lui veșnică, nu făcea parte din acea categorie de oameni, căci, în tot haosul creat de despărțirea lor prematură, cumva, sufletul lui îl aștepta tot pe al ei.

Aștepta să mai vadă o dată cum ochii ei fură crâmpee de lumină, cum corpul ei mai poartă încă o dată tricoul lui larg prin cameră, sau cum vocea ei îl ceartă nemulțumită, când el spune vreo prostie.

Așteaptă o relație viitoare, în care protagoniștii principali sunt tot ei doi. Doar ei doi.

Dylan și Adelaide. Prințul dispărut și fata care va avea mereu puterea să îl distrugă, căci inima lui va fi mereu la ea.

Și gândindu-se la apelul avut cu Toni, cu ore în urmă, mintea-i urla că trebuie să treacă peste. Că trebuie să înțeleagă cu povestea lor a luat sfârșit, în acea seară, când el a decis să plece.

Dar inima lui pur și simplu refuza să ia această opțiune în considerare.

Cum ar putea, totuși?

Doar în preajma ei s-a simțit vie!

Doar în preajma ei a putut să râdă tare, încât să fie auzită de la străzi distanță, și de altfel, doar departe de ea, inima lui a putut să plângă, să simtă cum se topește în frică și nesiguranță.

Doar în preajma ei, a experimentat fericirea, și a aflat sensul unei familii, a unei prietenii adevărate.

Cum ar putea să își condamne inima să accepte pe altcineva, în afară de Adelaide!?

Și îi venea oarecum să râdă.

În urmă cu cinci ani, când a pășit pentru prima dată în somptuoasa clădire a sediului Maxwell, și o cunoscuse pe Adelaide, putuse să jure că partenera sa îi va face ceva.

Se gândise că îi va plănui o moarte chinuitoare, doar ca să nu mai aibă un partener.

Dar ce făcuse ea, trecând peste, pierzându-și speranța că el se va întoarce, era ceva mult mai dureros decât moartea.

La naiba!

Chiar îl blestemase!

Îl blestemase să o iubească pentru o eternitate, și să învețe să trăiască fără aer, fără ea.

— Cum te simți? Rose îl întrebă, din stânga, când corpul lui Dylan fu cuprins de un tremur violent, ce îl făcu pe acesta să își sprijine capul de volan, cu un scâncet gutural.

Decuplându-și centura, Rose se apropie mai mult de Dylan, așezându-și o mână pe umăr, masându-l cu grijă.

Clădirea din fața ei, ce părea că dorește să atingă cerul, o făcea pe Rose să simtă o nesiguranță stranie, pe care nu o mai simțise de mult prea mult timp.