Prințul dispărut (volumul 2)

2. Caz nou

 Mulți spus despre ea că a înnebunit, după plecarea lui, și poate că așa și era.

Toți devenim nebuni când persoana în care am avut încredere necondiționată pur și simplu dispare, cu o parte din sufletul nostru, de care nici măcar nu eram conștienți că există.

Și da, poate că Dominic era încă în Londra, trăindu-și viața, dar, din punctul ei de vedere, detectivul misterios, care a făcut-o să simtă cum totul moare în jurul ei, a dispărut.

A devenit o poveste, pe care i-o spunea fiului său în fiecare seară.

S-a ținut de promisiune, și l-a povestit atât de frumos pe cât a putut.

I-a spus că a existat cândva o casă mare, decorată mereu în tonuri de alb și negru, ascunsă la marginea unui oraș. Acolo locuia un bărbat, înalt și brunet, a cărui lipsă făcea pământul să se oprească în loc.

Era mereu cu zâmbetul de buze, deși în adâncul sufletului său era singur, și trist, căci, se spune că atunci când îngeri l-au creat, i-au dăruit perfecțiune.

I-au dat niște ochi albaștri, ca cerul senin într-o zi de vară, și l-au făcut prinț.

În seara în care trebuia să ajungă pe pământ, eclipsă fiind, diavolul a vizitat raiul, și atras de a sa perfecțiune, l-a mângâiat, trasformând albastrul ochiului stâng într-un căprui închis.

Speriat de fapta sa, diavolul l-a răpit pe frumosul prinț, și l-a făcut să dispară ani de-a rându-l.

Se spune că prințul ar fi fost dispărut și acum, dacă ea nu l-ar fi găsit, într-o seară, în acea casă de la marginea pădurii.

Era o poveste frumoasă, pe care Will adora să o audă, dar de fiecare dată când o spunea, realiza din ce în ce mai tare că s-ar putea ca Dylan să nu mai aibă nevoie de ea niciodată.

Au trecut trei ani, și poate că iubirea pentru el nu ar fi trebuit să rămână în stadiul în care soarele refuza să răsară fără prezența lui.

Și naiba să o ia de iubire!

De ce nu putea să fie simplă?

De ce nu putea să nu doară?

Și întrebarea care-a măcinat-o nopți întregi, de ce nu a luat-o cu el?

Ar fi mers oriunde cu el, doar să nu se termine iubirea lor.

Iar acum, totul ce trăise împreună cu el, părea să facă parte din cu totul altă realitate.

Tocurile ei se auzeau apăsat de-a lungul holului, mai mult gol la acea oră a dimineții, în timp ce ochii ei căprui și obosiți, mai priveau din când în când spre bărbatul blond, ce mergea umăr la umăr cu ea.

Mâinile lui îi erau adânc afundate în buzunarele blugilor săi, de un albastru șters, în timp ce o cămașă ușor șifonată, îi acoperea cureaua și medalionul ce era în general, nelipsit de la gâtul său alb.

— Loren poate sta până târziu azi? Arthur întrebă, oprindu-se în spatele Adelaidei, privind nehotărât tonomatul cu băuturi, făcând-o astfel pe Adelaide să iasă pentru câteva secunde din starea proastă.

— Da. Astăzi da.

Adelaide îi zâmbi blând, scotocind prin buzunarele gecii sale de blug, după o clamă, cu care își prinse șuvițele din față, cât timp așteptă ca tonomatul să-i prepare cafeaua.

— Ia-mi și mie un ceai! Arthur își afundă un căscat în palmă, iar Adelaide aprobă mai mult absentă, din cap.

Era obosită, căci avusese o zi plină. Plină de William și râsetele sale. Plină de zâmbetele estompate și glumele sarcastice ale lui Arthur.