Prințul dispărut (volumul 2)

3. Nu te-aș răni niciodată

Mâinile îi erau adâncite în buzunarele pantalonilor de cașmir, negri, iar privirea îi era fixată pe grădina de trandafiri, ce acum, în pragul toamnei, părea a fi de-a dreptul tristă.

Ploaia specifică anotimpului cădea peste pământ, mângâind cu grijă frunzele îngălbenite ale copacilor fructiferi din grădină, iar Dylan închise pentru câteva secunde ochii.

Ploaia devenise preferata lui, fiindcă era ca un caleidoscop, plin cu amintiri colorate din ultima lor noapte împreună.

Era suficient doar să închidă ochii, și putea să o vadă, sprijinită de mașina sa. Putea să își aducă aminte cum au intrat în mașină, și cum palmele lui i-au mângâiat în treacăt pielea fină și măslinie a corpului.

Putea să-și aducă aminte ochii ei căprui, care-l priveau, pentru prima dată pe adevăratul el, pe care tot încercase să-l ascundă.

Și-ar fi dorit să nu facă greșeala de a-l lăsa iar pe tatăl său să îi preia controlul asupra vieții sale, să fi avut suficient curaj încât să o roage pe Adelaide să fugă undeva, împreună.

Inima lui putea să găsească sute de motive pentru care ar fi trebuit să se opună tatălui său, dar mintea, îi tot reamintea că, dacă ar fi rugat-o pe Adelaide să-l urmeze către necunoscut, o făcea cu prețul vieții ei.

Naiba știa de ce e capabil Benjamin King.

— Alexander, vino la masă, te rog! Vocea mamei sale, se auzi de undeva din spatele lui, făcându-l să deschidă frustat ochii. Oftă apăsat, trecându-și degetele prin părul brunet, aranjat pe spate, apoi își drese vocea.

— Nu îmi este foame, mulțumesc! Dylan îi zise, fără a o privi însă, luând de pe pervaz pachetul de țigări, privind tăcut cele zece țigări rămase în el.

— Alex, te rog! Nu mănânci niciodată cu noi! Maria se apropie de el cu pași apăsați, tocurile ei auzindu-se gălăgios de-a lungul holului plin de ghivece cu plante decorative.

Îi așeză mâinile pe umerii lui, masându-i cu grijă, făcându-l pe Dylan să se încordeze brusc.

Ochii ei albaștrii priveau tăcuți tocul armei care era nelipsit de la piciorul fiului său, și oftă apăsat, când Dylan își aprinse o țigară, mergând încă câțiva pași mai în față, pentru a se depărta de atingerea ei.

— Despre ce tot vorbești? Am luat masa cu voi! Dylan răspunse pe un ton jos, plin de venin, iar Maria se sprijini cu spatele de perete, mutându-și atenția spre Dylan.

Fiul său devenise un adevărat bărbat. Era înalt, mai înalt decât ea, și de-a dreptul frumos.

Dar Dominic al ei părea că dispăruse undeva sub toată frumusețea celui din fața sa.

Copilul atent și grijuliu, devenise bărbatul rece, ce nu se lăsă mișcat de nicio lacrimă. Râsul lui se pierduse, iar o stare constată de tristețe și nervozitate îi luase locul.

Fiul ei se schimbase atât de mult, încât ar fi putut recunoaște cu mâna pe inimă că cel ce se afla acum în fața ei, fumând de parcă toată viața lui ar depinde de acest viciu, era doar un necunoscut.

Aflase de la Benjamin că fusese detectiv într-un sediu, că avea un apartament mare și atent decorat în oraș, că deținea o motocicletă și o mașină, și că iubise o fată, acolo în America.

Inițial când aflase toate astea, nici nu putuse să-și imagineze fiul plăpând ținând o armă în mână, iar acum, îi venea oarecum să râdă, căci i se părea de-a dreptul anormal să-l vadă pe Dominic fără arma sa.