Prințul dispărut (volumul 2)

22. Temeri

Buzele lui îi sărutară cu fermitate fruntea brunetei, făcând-o pe aceasta să își ascundă mult mai adânc chipul în scobitura gâtului său, aducând un zâmbet adormit pe chipul brunetului.

Se simțea înconjurat de un calm care aproape îi devenise străin, și o parte din el putea să jure că totul era mult prea frumos ca să fie real.

Până și cerul era scăldat în culori calde, de parcă răsăritul dorea să încălzească cerul rece cu galbenul său radiant, făcându-l să se teamă într-o oarecare măsură că e doar un vis, și când dimineața va veni într-un final, se va trezi singur, în frigul închisorii sale din Londra.

O baladă se auzea în surdină, iar Dylan continua să se agațe de versurile ei, încercând să-și facă mintea să nu se mai gândească la prostii.

Ea era reală. Era în brațele lui, adormită și fragilă, exact ca păpușă de porțelan.

O sărută încă o dată pe frunte, făcând-o pe această să zâmbească în strânsoarea brațelor sale.

––– Ești bine? Adelaide murmură adormită, făcându-l pe Dylan să își închidă ochii pentru câteva secunde.

––– Îmi e frică că nimic din momentul ăsta nu e real. Îmi e frică că am înnebunit iar, și ești doar o fantasmă a imaginației mele! Dylan își lăsă palmele pe coapsele ei, când Adelaide își trecu picioarele într-o parte și alta a lui, recunoscându-i frica viscerală pe care o simțea.

Masându-i ușor exteriorul coapselor, Dylan privi zâmbetul de pe chipul ei.

De fapt, acela era răsăritul. Zâmbetul ei. Era convins de asta.

––– Sunt cât se poate de reală, iubitule! Adelaide îi șopti, luându-i palma stângă în mâinile sale, așezând-o mai apoi în dreptul inimii sale ce bătea nebunește, parcă dorind să recupereze timpul în care a zăcut în durere, în lipsa brunetului ce o privea de parcă tot universul se regăsea în ochii ei.

Și într-un fel, chiar așa și era. Fiindcă ea era singurul univers de care el avea nevoie.

–––Noi suntem atât de reali! Adelaide șopti, izbindu-și buzele ce mai aveau urme estompate de ruj, de ale lui Dylan. Așezându-i o palmă ce ceafă, o trase mai aproape de ea, bucurându-se de gustul lui cu nesaț.

––– Mi-ai lipsit atât de mult! Dylan murmurase pe un ton jos, aproape gutural, făcând-o pe Adelaide să-și lipească fruntea de a lui și îi privească ochii căprui.

Și ei îi lipsise! Doamne cum îi lipsise!

––– Chiar vei rămâne? Sau încerci să furi un ultim moment cu noi, înainte de a ieși de tot din viața mea? Adelaide murmurase, parcă luând toată frica lui Dylan asupra ei.

Își lăsă privirea în jos asupra unei scame, căci dintr-o dată, nu se simțea pregătită să vadă în ochii lui confirmarea temerilor sale.

––– Dacă voi mai pleca vreodată din preajma ta, mă tem că nimeni nu m-ar mai putea salva, scumpa mea. Dacă o să te mai pierd iar, sigura mea iubire va mai fi moartea! Dylan șoptise, făcând-o pe Adelaide să se încrunte, și să își așeze palmele pe obrajii lui.

––– Cum poți spune așa ceva? Nu poți spune așa ceva! Adelaide șopti, însă nu-și recunoscu vocea, iar când ochii lui îi întâlniră pe ai ei, încărcați cu o durere atât de grea, Adelaide simți nevoia să își așeze palmele pe obrajii lui, pentru a căuta răspunsuri la vorbele sale.

––– Trebuie să știi niște lucruri... știu că am stabilit să nu discutăm azi despre multe lucruri... însă vreau să începem relația asta sinceri. Vreau să știi că a fost o perioadă în care, teama că tata te va răni era foarte mare. Nu mă puteam apropia de tine, dar nu mai puteam trăi nici așa. Eram mizerabil, iubito. Și într-o seară... m-am gândit... dacă nu o pot avea, dacă nu o pot iubi în viața asta, poate voi reuși în alta. M-am gândit că așa se termină și suferința ta, iar tata nu va mai ajunge în veci la tine. Dacă eram mort, ce motive ar mai fi avut să te rănească... așa că... m-am urcat pe acoperișul unui club, și am fost acolo, gata să sar! Dylan vorbi încet, încercând să-și oprească lacrimile din a-i aluneca pe obraji când Adelaide se agăță de gâtul lui, strângându-l cu putere în brațele sale, parcă îngrozită de tot ce auzea.