Prințul dispărut (volumul 2)

4. De acum e mamă

O stare de agitație și frică părea că înghițise tot sediul Maxwell, încă din parcarea sediului, iar cei patru colegi se priveau unii pe alții, întrbându-se mut ce s-a putut schimba în cele două ore în care ei lipsiseră.

Opriți în fața intrării somptuasei clădiri, fiecare încerca să caute o explicație pentru oamenii ce fugeau dintr-o parte în alta, ca niște roboți, și suficient curaj să păsească dincolo de ușile de sticlă.

Sirenele mașinilor se auzeau mult prea zgomotos, iar vântul era rece și tăios, și părea că vrea să adâncească și mai mult starea de angoasă din sufletele lor.

Privind girofarele pornite ale mașinilor ce se pregăteau de parcare, Adelaide simți nevoia să se sprijine de mașina din spatele său.

Nu mai conta că mașina este prăfuită, iar ea poartă negru, cum nici tot ce se întâmpla în jurul ei nu părea să mai conteze.

Tot ce vedeau ochii ei mari și căprui erau acea noapte. Acea noapte haotică, în care girofarele mașinilor de poliție și salvare erau singerele ce străpungeau întunericul nopții.

Dacă închidea ochii chiar putea să simtă pământul rece și ud sub picioarele goale, la fel cum putea să simtă și acel sentiment groaznic pe care nu știa cum să-l descrie.

Era poate disperare, combinată cu durere și frică.

Dylan fugea către mașină cu Toni, și Arthur, într-o încercare ce s-a dovedit eșuată, de a aunge la timp la sediu.

Își amintea ultima privire aruncată de Dylan, înainte ca mașină să se miște spre strada principală.

Era o privire încarcată de regret și îngrijorare.

De parcă sufletul lui știa deja cum se va sfârși jocul, înainte de a-l începe.

Și nu mai era nevoie să-i întrebe și pe restul la ce se gândeau. Pur și simplu știa că aceași noapte era și în capul lor.

Văzuse ulterior, după plecarea lui, știrile de pe interent.

În sediul Maxwell se dezlantuise iadul in acea seară, si era poate la fel de agitat ca în această seară.

— Hanna! Vocea lui Mattew se auzi dintr-o dată, puternică, de undeva din dreapta ei, făcând-o pe brunetă să își întoarcă automat capul spre crețul al cărei picioare fugeau spre intrarea sediului.

Pentru un moment nici nu mai gândi logic, și începu să alerge, cu inima bătându-i puternic în piept, după Mattew.

Nu mai vedea oamenii din jurul ei, cum nu mai vedea nici dacă Ethan și Arthur o urmaseră. Urcase scările cu Mattew, fără a mai aștepta după lift, iar când ajunse la etajul trei, simți nevoia să se oprească la baza scărilor, cu teamă că ceva neplăcut avea să o așepte, dar își înfrână nevoia.

Fugi în continuare, și se opri cu răsuflarea între-tăiată în pragul ușii.

— Hanna, ești bine! Mattew murmură gâfâind, sprijinindu-și antebrațul de ușă.

— De ce n-aș fi? Blonda își înălță sprâncenele, ridicându-se de pe scuanul de la biroul său, și veni cu pași apăsați spre Mattew.

— Hanna! Murmură pe un ton jos, grav, venind spre ea cu pași apăsați. Îi prinse încheietura mâinii stângi, apoi o trase spre el, făcându-o astfel să se lovească de pieptului și să-și ridice privirea.

— Ce tot faci? Hanna îi zise, privindu-i cu sufletul strâns ochii verzi, ce păreau a exprima doar teamă.

Teama de a nu o pierde pe ea.