Prințul dispărut (volumul 2)

13. Am trecut doar eu

Inima îi bătea cu putere în piept, cauzându-i o ușoară stare de amețeală, în timp ce mâinile tremurânde se strângeau în pumni, nerăbdătoare ca Rose să deschidă ușa.

Dinții mușcau agitați buzele pline, în timp ce Adelaide se tot muta de pe un picior pe altul, ascultând mișcarea ce se auzea pe partea opusa a ușii.

Își simți cuvintele în blocate în gât, când ușa se deschise cu o ușoară teamă, și un corp înalt și nesănătos de slab apăru în pragul ușii.

— Hei! Scuze că am apărut așa neanunțată, dar aș vrea să vorbim, dacă este posibil! Adelaide spuse pe o voce neexersată, strângând constant tivul tricoului alb și larg pe care îl purta, iar Rose își mări ochii, deschizând ușa mai mult.

O analiză din cap până în picioare pe bruneta din fața ei, neștiind cum ar trebui să se comporte cu ea.

Ar fi putut să o trateze cu aceeași răutate și indiferență cu care fusese ea tratată de brunetă, dar apoi, amintindu-și că cea din fața ei e singura care l-ar putea fericit pe bărbatul pe care îl iubește, oftă resemnată, făcându-i semn să intre.

— Desigur! Rose șopti, privind cu o ușoară ezitare apartamentul. Nu era al ei, și cu siguranță nu avea niciun drept să primească oameni în el, dar privind cum Adelaide își așază parcă din reflex cheile și rucsacul în cuierul de la intrare, era convins că Ethan o mai adusese pe brunetă în apartament.

Privind mobilierul prăfuit, Adelaide oftă adânc, așezându-se pe canapeaua albă, trecându-și mâinile prin părul scurt.

— Ethan iar n-a mai dat de ceva timp pe acasă! Adelaide constată pentru sine, iar Rose se așeză pe canapea, la o distanță considerabilă de Adelaidei, ascunzându-și mâinile în buzunarul hanoracului călduros.

Cea din fața ei era exact cum Dylan obișnuia să o descrie.

Nu era la fel de înaltă ca și ea, dar era suficient de înaltă încât să-și poată ascunde chipul în tricourile lui Dylan.

Buzele îi erau subțiri și uscate, iar rozul care cândva, după spusele lui Dylan, îi complimentau mereu obrajii, era înlocuit cu o paloare îngrijorătoare.

Iar ochii ei erau căprui, un maroniu, pe care nu știa dacă ar fi potrivit să-l compare cu o ciocolată cu lapte topită sau cu pământ udat de o ploaie puternică de vară.

Dar erau triști, goi, și analizându-i, Rose simți un fior de-a lungul corpului.

Era naturală și tristă.

Era singura femeie de pe pământ în fața căreia nu putea să concureze, fiindcă jocul era câștigat de Adelaide de mult.

Știi deja pașii în avans spre drumul către inima lui Dylan, pe când ea, ea nu știa nimic.

— Sincer, m-am speriat puțin când am auzit bătăile în ușă. Ethan a spus că nu se întoarce și ...

Rose simți nevoia să zică într-un final, când deja tăcerea dintre ele devenise din ce în ce mai apăsătoare, iar Adelaide forță un zâmbet timid, masându-și stresată genunchii.

Cu siguranță nu se gândise că avea să vorbească vreodată cu logodnica lui Dylan.

Mereu, o parte din ea sperare că el se va întoarce, și ea va fi aceea, dar acum? Habar n-avea ce să mai creadă.

Era confuză, și la fel părea a fi și Dylan, altfel, de ce ar fi sărutat-o la sediu?

— Nu asta a fost intenția mea. Îmi cer scuze că am apărut așa, dar chiar nu puteam să amân discuția asta! Adelaide își simți gâtul uscat, iar Rose se simți ușor în pericol.