Prințul dispărut (volumul 2)

1. E pentru binele ei

Ar fi vrut să găsească măcar o fărâmă de zâmbet, în reflexia din oglinda aburită, dar fericirea ei era la fel de estompată ca și amintirea ultimului sărut cu el.

Își prinse părul într-un coc deranjat, din care mai multe fire rebele și mult prea scurte pentru a sta în strânsoare, se deciseră să-i cadă pe gâtul ud.

— Adelaide, am nevoie să intru la baie! Arthur se auzi de cealaltă parte a ușii, urmat de un ciocănit gălăgios, iar Adelaide oftă, așezându-se pe marginea căzii, fixând cu privirea gresia neagră.

Câteodată se simțea atât de obosită psihic, încât voia pur si simplu să se închidă într-o cameră, să se scufunde în liniște, și gânduri.

Deși avea atât de multe motive să fie fericită, atâtea motive să-i zâmbească cald viitorului, o fărâmă semnificativă din ea, încă refuza să se despartă de trecut, și de tot ce a însemnat acesta.

Erau dimineți în care se trezea cu o stare de calmitate, de parcă sufletul ei încerca să-i spună : "Ești liberă acum. Nu mai trebuie să te gândești la el".

Nu mai trebuia să se gândească la ochii lui atât de deosebiți, și nemaiântâlniți de ai ei.

Nu mai trebuia să își aducă aminte de zâmbetul lui, veșnic misterios, sau de alunele pigmentate de pe chip, ce păreau a fi cele mai importante detalii ale pictorului care-l crease pe el.

Nu mai trebuia să își aducă aminte cum respirația ei devenea mereu neregulată când îi simțea parfumul în preajma sa, la fel cum nu trebuia să-și amintească de bătăile rapide ale inimii, ce părea că devine tahicardiacă sub atingerea fină a palmelor sale.

Apoi veneau dimineți, ca aceasta, în care pur și simplu nu se simțea în stare de nimic.

Dorul era prea mare, ca să-l mai ducă cu zâmbetul pe buze.

Dimineți în care să se gândească că s-au cunoscut la timpul nepotrivit, iar el a plecat, după toate vorbele pe care le-a spus.

A spus că simte atât de multe lucruri, și totodată nu a luptat pentru ei, și a făcut ca plecatul să pară cel mai ușor lucru de pe pământ.

Oare era ea de vină?

Oare era blestemată, ca toți pe care ea îi iubește să dispară într-un final?

— Adelaide, fac pe mine! Pentru Dumnezeu, femeie, cât îți poți face duș!? Arthur se auzi iar, făcând-o pe Adelaide să își treacă mâinile peste față și să se ridice de pe marginea căzii.

Își strânse mai bine, cordonul halatului de baie, apoi deschise geamul din dreptul căzii. Deschise ușa cu un zâmbet șters pe față, iar Arthur intră pe lângă ea, trântind ușa.

— Fac cafea? Adelaide a întrebat, încă lângă ușă.

— Am făcut eu! Arthur se auzi răspunzând, iar Adelaide zâmbi sincer, mergând cu pași mari și apăsați spre camera sa.

Înainte să intre în camera sa, deschise ușa de pe hol, ce ducea către camera lui William, și își introdu-se capul pe ușă, pentru a se asigura că micul copil încă doarme.

William dormea nemișcat din patul său, iar singurul lucru care se zărea accentuat, printre așternuturile albe cu roboți pe ele, era părul lui brunet și creț al acestuia.

Adelaide închise ușa cu grijă, apoi intră în încăperea sa, ducându-se direct la dulap. Luă de acolo una din cămășile sale albe, și o pereche de pantaloni negri de blug, în care se îmbrăcă numai decât.