Prințul dispărut (volumul 2)

14. Pentru ea.

— Mașina mea este mai rapidă! Arthur strigă pe un ton jos și apăsat, imediat cum corpurile lor ajunseră în parcarea sediului.

Dylan își axă toată atenția spre bărbatul ce privea pierdut în gândurile sale mașinile din jur și ridicând mâinile în aer, își drese vocea.

— Unde e? Dylan strigă, iar Arthur oftă apăsat, așezându-și mâinile pe genunchii osoși, acoperiți de materialul subțire și verde al blugilor.

— I-am lăsat-o ei! Am uitat! Arthur răspunse sec, venind cu pași mari spre Dylan. Am putea lua o mașină de poliție! Propuse cu vocea răgușită, făcându-l pe Dylan să își muște interiorul obrajilor.

Cheile lui rămăseseră în nenorocita de geantă a lui Rose!

— E prea evident, Moore! Dacă ar vedea o mașină de poliție...

Dylan își trecu palmele peste față, într-o încercare eșuată de a se calma. Inima îi bătea cu putere în piept, temându-se pentru cele două.

Își jurase că va face tot posibilul să le protejeze pe amândouă, și într-o singură zi pericolul se năpustise asupra lor.

— Dacă ar vedea o mașină de poliție poate s-ar speria și ar fugi! Arthur zise, iar Dylan fixă cu privirea cele patru motociclete ce intrau în parcarea sediului.

— Și le-ar putea răni, chiar omorî, dacă Stephanie se sperie! Plus, sunt sigur că are un partener mult mai inteligent decât ea! Dylan murmură, îndreptându-și pașii spre parcările proaspăt ocupate.

Trei bărbați și două femei se aflau acum lângă motocicletele ale căror motoare rămăseseră tăcute, iar Arthur aproape că îl înjură pe brunetul din fața lui cu voce tare.

Știa de la Adelaide că Dylan deținuse o motocicletă, și după siguranța cu care acesta intrase în vorbă cu persoanele lângă care ajunse și el ulterior, era convins că aveau să meargă până acolo cu motocicletele.

— Numele meu este Dominic King, iar el este... Dylan dori să îl prezinte pe bărbatul blond, dar unul dintre bărbații care-i prinse mâna în semn de salut, îl întrerupse.

— Arthur Moore! Bărbatul înalt îi zâmbi și dădu mâna cu Arthur, ce ajunse în spatele lui Dylan, care îi privi ușor derutat.

— Sunt de la narcotice! Arthur îi răspunse lui Dylan, care doar aprobă, dând mâna și cu restul persoanelor din fața lui.

— Gregori, dacă nu ar fi o situație gravă, jur, nu v-aș cere așa ceva! Dar am nevoie de două motociclete! Arthur spuse, iar Dylan îl privi cu coada ochiului ușor agitat, când Gregori își așeză mâna pe șaua motocicletei.

— Știu și eu, Moore, sunteți în stare să mergeți pe așa ceva? Gregori râse în barbă, iar Arthur aprobă, așezându-i o mână pe umărul osos, acoperit de o geacă de piele.

— Dacă au o singură zgârietură vom plăti reparațiile! Dar nu pot să aștept să te gândești! Avem nevoie mare de ele! Dylan zise cu o voce ușor tremurândă, iar bărbatul oftă apăsat, privindu-și partenerul.

— Jack, cheile! Întinse palma spre roșcatul scund din dreapta lui, care începu a se căuta prin buzunare, timp în care Arthur își scoase telefonul din buzunar, trimițându-i un mesaj cu locația lor lui Ethan și Matthew. Aveau nevoie de ajutor cu siguranță.

— Aveți grijă de ele! Jack murmură, trântind cheile în palma partenerului său, care-i înmână cheia lui Dylan.

— Mulțumim! Dylan aprobă cu un zâmbet firav, luând casca de protecție întinsă de Jack.